Stiri din Craiova

Bătrânul, din judeţul Cluj, lucrează rame şi taie geamuri pentru ferestrele doljenilor, de mai bine de trei decenii. Cel mai mare tablou pe care l-a înrămat măsura patru metri pătraţi.

Când a pus prima dată mâna pe geam, avea şapte ani. Nu ştia cu ce se mănâncă această meserie. A luat-o ca pe o joacă. Atunci a venit şi prima păţanie: s-a tăiat la deget aşa de rău încât, de frică, timp de o lună nu a mai pus piciorul în atelierul tatălui, geamgiu de profesie. Neastâmpărat din fire, cum singur o recunoaşte, şi-a luat inima în dinţi şi s-a pus iar pe treabă, după ce rana i s-a vindecat. S-a mai accidentat de câteva ori.

"Muierile sunt foarte schimbătoare"

La 50 de ani de la această experienţă, nea Leu şi-a dat seama că ocupaţia de geamgiu e la fel de imprevizibilă ca femeia. „Muierile sunt foarte schimbătoare, nu ştii la ce să te aştepţi de la ele. Te iau prin surprindere de fiecare dată“, spune bătrânul. Deşi îşi iubeşte soţia ca pe ochii din cap, ardeleanul nu a menajat-o de la muncă. Încă din tinereţe a luat-o de braţ şi a dus-o în atelier, i-a pus în mână o bucată de sticlă, un diamant, şi a lăsat-o să se descurce singură. Nu l-a dezamăgit. „Mi-a tăiat nevasta un geam, ca la carte. M-a lăsat cu gura căscată. Cu mine şi-a început ucenicia. S-a specializat repede. După câtva timp, îmi făcea concurenţă“, poveşteşte nea Leu.

Scotea profit cât trei salarii

Nu i-a fost necaz. Din contră. „M-am mândrit, că e aşa iscusită. Dar mai târziu, când au apărut copiii, am lăsat-o să se ocupe de educaţia lor“, îşi aminteşte meseriaşul de vremurile tinereţii. Erau ani frumoşi. Afacerile mergeau ca pe roate, dragostea era mare. Nu avea nicio grijă. „Făceam profit câte 4.000 de lei. La sfârşitul zilei scoteam hârtiile din buzunar şi-i număram cu aşa drag, că nu mai îmi trebuia nimic altceva. Eram barosan. Chit că aveam numai tăieturi pe braţe, nu mă plângeam“, mai spune nea Leu. Nu a fost bogat, dar nici nu a murit de foame. „Am câştigat destul cât să-mi întreţin familia, să-mi ţin copiii la şcoală, să nu poftim la vreo mâncare şi să înghiţim în sec. Nu am avut averi“, precizează geamgiul. A deschis „biroul“, cum îi spune atelierului, în Piaţa Centrală din Craiova. Are patru metri pătraţi. „E spaţiu suficient ca să îmi desfăşor activitatea. Nu sunt pretenţios“, adaugă pensionarul.

Termopanul, duşmanul principal

Are un deget bandajat. „M-am zgâriat de dimineaţă. Îmi trece, că nu e grav. Mai mult mă doare că e criză“, mai spune meseriaşul. Nu îi e ciudă pe criză cât e de supărat pe termopane. „De când a ieşit moda asta, pierdem tot. Tineretul nu se mai gândeşte că termopanele fac condens şi se strică pereţii. Ei o ţin sus şi tare că aşa e tendinţa şi că ferestrele obişnuite s-au demodat. O fi mintea noastră prea îngustă?“, se întreabă ardeleanul.

Ce îi place:
„Deşi nu sunt gurmand, prefer să mănânc puţin, dar hrană bine gătită. Nevasta mea e o bucătăreasă de excepţie. Face nişte sarmale şi fasole de îţi lasă gura apă. Cât despre torturi, ţi se topesc în gură.“

Ce nu îi place:
„Mă supăr că oltenii nu sunt de cuvânt. Ardelenii, când spun una, aşa fac. Dacă promit că vin la o anumită oră, nu întârzie nici dacă le iei gâtul. Oltenii vorbesc şi nu-şi respectă promisiunile.“

Ce tarife practicaţi la atelier?

Geamurile costă între 22 şi 27 de lei metrul pătrat, în funcţie de grosime. Ca să pun o ramă, preţul este între 8-15 lei, după modelul pe care îl vrea clientul. Dar dacă face comandă mare, mai negociem.

De ce v-aţi stabilit în Oltenia?

Părinţii mei s-au mutat în Bănie când eram un copil, şi de atunci m-am obişnuit printre craioveni. Aici e familia mea. Chiar dacă mă mai supără câte-un om, că una zice şi alta face, îmi trece repede.