Craiova: Ileana Frangias alină suferinţa bătrânilor

Ileana Frangias nu a putut sta departe de România

Sunt mai bine de 20 de ani de când trăieşte printre oameni de vârsta a treia, unii singuri, alţii neajutoraţi, cărora se străduieşte să le transforme fiecare zi într-una mai liniştită, mai bună.

Are atâta energie, încât cu greu reuşeşc tinerii să ţină pasul cu ritmul de viaţă la care Ileana Frangias nu ar renunţa în ruptul capului. Este convinsă că undeva, în acest univers, stă ascuns secretul tinereţii fără bătrâneţe. De opt ani se ocupă de Căminul de Bătrâni „Sfinţii Constantin şi Elena“ din Craiova. A dat viaţă acestui aşezământ din dragoste pentru mama sa, pe care a îngrijit-o până în ultima clipă.

„Mi-au dat-o acasă de la spital, spunându-mi că mai are de trăit o lună. A fost sfâşietor. Adusesem până şi preotul la căpătâiul ei, convinsă că o voi pierde în scurt timp. N-a fost aşa, din fericire. Am mai avut-o lângă noi câţiva ani“, povesteşte Ileana Frangias. Învăţase cum să se ocupe de cea care îi dăduse viaţă în Grecia, unde îngrjise zeci de bătrâni în căminul pe care îl deschisese acolo.

Viaţa în Grecia, sursă de inspiraţie

Şi-a urmat soţul, pe Pavlos, fost căpitan de vas, prin minunate colţuri ale lumii, şi s-a simţit privilegiată ori de câte ori a pus piciorul pe tărâmuri la care unii doar visează. A ajuns în Egipt, în Cuba, în Vietnam, în Hong Kong, a văzut Nigeria şi Congo. În ’85 a rămas singură. L-a pierdut pe Pavlos pentru totdeauna. A fost momentul în care s-a refugiat în muncă. Lucra în două spitale, iar acasă continua cu fizioterapie.

Încurajată de cei pentru care a muncit, şi-a luat inima în dinţi şi a închiriat o clădire în care a deschis cel dintâi cămin de bătrâni. A pornit cu două-trei paturi şi a ajuns la 30. „Erau toţi foarte mulţumiţi. Devenise neîncăpător spaţiul, aşa că am mai deschis încă unul. Activitatea mea era apreciată în presa din Atena“, povesteşte Ileana Frangias. Stima a câştigat-o datorită respectului cu care i-a tratat pe bătrânii pe care i-a avut în grijă. „Şi sistemul îi tratează special acolo. Lucram cu voluntari care mă ajutau să îi hrănesc pe cei imobilizaţi la pat. La noi lucrurile sunt puţin diferite“, mărturiseşte ea, încrezătoare în şansa de schimbare în bine şi aici.

Bunică pe stil nou

Când vine vorba de copii şi de nepoţi intră pe cel mai sensibil tărâm al existenţei sale. A văzut aproape toată lumea graţie soţului său, dar susţine că nu a întâlnit ceva mai frumos decât familia sa. Cei trei nepoţi, Alexandra, Andrei şi Paul îi dau puterea să meargă mai departe.

Cu Alexandra este foarte bună prietenă. Are mereu deschisă uşa casei pentru întâlnirile ei cu gaşca. „Eu ştiu tot. Şi cum merge cu şcoala, este studentă la Comunicare, în Craiova. La fel, ce o supără şi ce o bucură, îi ştiu visurile, aspiraţiile. Îmi place să comunic bine cu ea“, susţine bunica, precizând că nu este niciodată prea ocupată atunci când vine vorba de aceste „daruri primite de la Dumnezeu“.

Este recunoscătoare divinităţii că îi are sănătoşi. Şi ştie că e de preţ acest lucru, căci s-a aflat o vreme printre copii cu handicap, în Grecia, care i-au servit o adevărată lecţie despre iubire, implicare şi susţinere necondiţionată.