Craiova: Cum sunt trataţi interlopii de lux în cantinele din România
0
În restaurantele ieftine din Craiova, ţiganii din Faţa Luncii, cu merţane de lux şi lanţuri grele la gât, sunt primiţi cu respect şi serviţi înaintea oamenilor de rând. Ospătarii nu comentează nici dacă interlopii îi înjură.
În faţa localului de autoservire de lângă Spitalului Judeţean de Urgenţă din Craiova, BMV-urile şi Mercedesurile stau împrăştiate de câteva minute. În zonă bubuie a manele. Zgomotul vine dintr-un bolid de un roşu aprins, care are faruruile aprinse, tocmai în miezul zilei. “Schimbă, frate, muzica, şi bagă-l pe Guţă. Dacă nu, ja kere coliba (du-te acasă – n.r). Sau dă-nainte cu Salam şi «Am norocu’ scris în frunte»”, spune un vlăjgan de peste 120 de kilograme. Are o ţinută de mahala: blugi şifonaţi, tăiaţi în zona genunchilor şi strânşi cu o curea lată de-o palmă, o helancă neagră, acoperită cu o geacă de piele, de aceeaşi culoare.
"Pune o manea, să mă ungă la suflet!"
“Bă, san dilo? (eşti prost – n.r.) sau surd? Dă-l pe Salam sau du-te-ncolo, că n-am chef de cântece de jale. Pune o manea să mă ungă la suflet!”, adaugă acesta. Dintr-o dată, ritmul se schimbă. Versurile noii melodii se pot desluşi cu uşurinţă. “Vin dolarii, vin dolarii toţi la mine. Banii se-nmulţesc cu cap, dacă nu rămâi sărac şi niciodată n-ai să fii bogat”, răsună vocea lui Salam. Atmosfera se schimbă într-o clipă. “Îţi place, Prinţule? Să dau sonorul mai tare să se trezească şi românii?”, îl întreabă şoferul pe interlopul pe care toţi îl strigă Prinţul. Acesta face semn din cap, plictisit. Nu vrea. E hămesit. Dă să intre în local. Un clan format din vreo 15 membri îl urmează, agitat. În încăpere, câţiva bolnavi, îmbrăcaţi în pijamale şterse, ridică sfios privirea. Aproape că le-a pierit foamea. Abia dacă se mai ating de piureul fierbinte, din care încă mai ies aburi. Toţi au pe tavă mâncare de cartofi. E mai ieftină. Unul dintre muşterii bate în retragere. Se mută la o masă din dos. Ceilalţi nu se clintesc. La tejghea, vreo patru clienţi tot mai cască ochii la bucatele expuse în vitrină. Nu s-au hotărât asupra meniului.
Cranii şi şerpi, tatuaţi pe braţe
Alina Sandu, (45 de ani), asistentă medicală, comandă o ciorbă de zarzavat. Costă 4 lei. La carne nu se încumetă nimeni. E de la 7 lei în sus. Alina îşi primeşte porţia de ciorbă, în care plutesc două-trei felii de morcov, amestecate cu păstârnac. Castronul e încins. Asistenta nu are curaj să pună mâna pe el, decât cu şerveţelul. La vederea clanului, oamenii se uită unii la alţii, cu privirea pierdută. Scena e parcă ruptă din “Naşul”, cu Don Corleone, cunoscutul personaj mafiot, în rolul principal. În Craiova, imaginile nu sunt regizate. Gaşca de bărbaţi cu pielea negricioasă calcă apăsat, în jurul Prinţului. Sunt plini de ei. Cei din faţă au marcate pe braţe tatuaje, reprezentând şerpi şi cranii. În urechi le atârnă şi câte doi cercei tip cleolă. Poartă haine de firmă. Oamenii par de bani gata. Alina se îndreaptă spre un scaun izolat. Se aşază cu spatele spre noii oaspeţi. Soarbe cu zor din zeamă.
Prânz fără desert, pentru interlopi
La tejghea, lumea face loc clanului. Prinţul ordonă bucătăresei, pe un ton ridicat. “O pulpă friptă în grăsime, o porţie de ciorbă de burtă, doi codri de pâine, da’ să fie pufoasă. Ce avem la desert?”, întreabă Prinţul. “Macaroane”, i se răspunde. Prinţul strâmbă din nas. “Fără desert… Gill, vezi că ăştia n-au nimic! Dă, femeie, ce-am cerut, şi adu-mi la masa de lângă bar. Te plătesc la final. Cu bacciş cu tot”, mai zice Prinţul. Bucătăreasa îşi ia în serios sarcinile. Cu lingura de lemn caută printre pulpe pe cele mai bogate în grăsime. Scoate două bucăţi şi le întinde pe o farfurie, pe care nu uită să o clătească înainte, la robinet. Prinţul se deplasează cu greutate.
"Bă, sărăntocilor, n-aveţi nici pe mama voastră"
Gill pofteşte şi el la carne. După câteva momente de stat pe gânduri, cere acelaşi fel de mâncare. Piureul nu-i convine. “N-are lapte şi nici margarină în el, se vede de la o poştă. E d-ăla pentru pensionari”, crede Gill. Duce mâna la curea. Între timp, bolnavii se strecoară uşor şi părăsesc odaia. Clienţii se împuţinează. Spaţiul e acum stăpânit de interlopi. Chelnerii se învârt printre mese, mimând timid un respect, ca pentru şefi. După tejghea se uită însă cu sfială spre clanul gălăgios şi nemulţumit de oferta localului. “Bă, sărăntocilor, n-aveţi nici pe mama voastră. Nu meritaţi un leu pentru ciolanele astea”, strigă Gill. Angajaţii tac. Nu comentează. Prinţul a terminat pulpele în câteva momente. De ciorbă nu se atinge. “N-are rost să pierd vremea aici, fără băutură şi desert. Auzi, frate?”, i se adresează ospătarului. Faţa tânărului capătă o nuanţă palidă. “Da, şefu’. Cum zici matale”, răspunde acesta.
Bacciş în euro
Prinţul scoate din buzunar câteva hârtii, le mototoleşte şi le aruncă înspre angajat. Sunt euro. “Vezi că ai aici şi bacciş, deşi servirea a fost la pâmânt, mânca-ţi-aş sufletu’. E vai de capu’ vostru”, vorbeşte Prinţul, în timp ce se ridică să plece. I se deschide uşa. “Hai, pentru gestu’ ăsta faci de banii mei!”, mai zice interlopul. Sala e acum goală. Chelnerul răsuflă uşurat: “Cu ăştia nu te pui”, este concluzia ospătarului.
Se încarcă comentariile...
