Craiova:Laurenţiu Nicu, un dansator în haina actorului

Laurenţiu Nicu nu vrea teatru fără dans, nici dans fără teatru

Convins că experimentele fac bine în teatru, este decis să bifeze cât mai multe în ideea că astfel dă creativităţii şi imaginaţiei şansele pe care le merită.

Era încă student când a venit în echipa Teatrului Liric Elena Teodorini. S-au plăcut de la prima întâlnire. De altfel, nu era întâia dată în acest univers. Doar îi fusese spectator de atâtea ori. Aşa cum se întâmplase şi în cazul Naţionalului Marin Sorescu sau a Teatrului Colibri. Deşi nu vrea să le compare, pornind de la premiza că trebuie să-i dai Cesarului ce-i al Cesarului. Spectacolele de la Liric i s-au părut mai aproape de ce se visa a fi. S-a simţit bine primit şi a mai simţit că poate îndrăzni să propună proiecte, să aibă idei. „N-a fost uşor, pentru că atunci când ţi se acordă încredere trebuie să dovedeşti că eşti demn de ea, să nu dezamăgeşti. Din fericire, am găsit oameni de la care continui să învăţ mereu câte ceva“, spune Laurenţiu Nicu, actorul îndelung aplaudat pentru rolul Egon din opereta „Logodnicul din lună“ sau pentru ipostaza de regizor-coregraf a spectacolului „Dance with me“.             

Cucerit de parfumul dansului pe când era un băieţandru

Muzica, ritmul, mişcarea plină de expresivitate se poate spune că le primise drept moştenire genetică. Mama studiase baletul, una dintre bunici a fost dansatoare. La 11 ani a început cursuri de dans modern la Clubul Electroputere, unde l-a avut coregraf pe Eduard Bratu.
Laurenţiu Nicu şi-a trecut apoi în jurnalul tinereţii şi prezenţe la „Bravo, bravissimo“. Colaborarea cu Televiziunea Română s-a întins de-a lungul a trei ani. „A fost o experienţă grozavă, iar colaborarea mea cu balerinii de la Opera Naţională a fost extraordinară. Am învăţat atât de mult de la ei“, îşi aminteşte actorul Teatrului Elena Teodorini.

Nu vrea teatru fără dans, nici dans fără teatru

Vrea teatru-dans, iar pentru asta Laurenţiu Nicu s-a înscris chiar şi la un doctorat, pe care a ales să îl urmeze pe plaiuri moldave, în Iaşi. Şi în cadrul Departamentului de Artă Teatrală al Facultăţii de Litere, unde este preparator universitar, predă „ritm şi dans scenic“. Are o echipă cu care se completează, cu studenţi talentaţi şi implicaţi, cărora speră să le dezvolte curiozitatea, care este şi a sa, de a descoperi continuu frumuseţea şi complexitatea comunicării prin gesturi.

Şi-ar dori să vină un moment în care să colaboreze cu Silviu Purcărete, să joace multe roluri de compoziţie, fiind fascinat mereu de poveştile cu personaje şi personalităţi. Cel mai aspru critic al său rămâne Viviana, soţia, şi ea pasionată de teatru, care, deşi a urmat calea unei alte profesii, este nelipsită de la spectacole. O lecţie se străduieşte să o desluşească bine Laurenţiu Nicu, iar tema ei este aceasta: „ce duc de la mine către personaj şi cât iau de la personaj“.