Craiova: Ion Catrina, mecanicul dăruit picturii

Refuză să se amestece cu cei lipsiţi de motivaţie, cu cei care se chinuie să-şi privească în ochi oamenii care le ies în cale şi se încarcă mai tot timpul cu tot ce-i mai frumos în jur.

Atent la detalii, Ion Catrina şi-a imprimat în memorie chiar şi numele preotului care l-a botezat, în Biserica Ungureni. Era părintele Şterfelitu. Viaţa i l-a scos în cale şi la maturitate şi asta graţie unei icoane, pe care preotul nu credea să o mai vadă vreodată restaurată. Aşa s-au apropiat şi au avut şansa să se cunoască. I s-a lipit pur şi simplu de suflet. „Era genul de om cald, înţelept, care când vorbea te ungea pe suflet“, îşi aminteşte Catrina, la fel de bine ca şi prima clipă în care mama sa îi dăruia acuarele şi-l îndemna să dea culoare sobei din cărămidă tencuită, văruită în alb. „Aveam cam cinci ani şi jumătate. Am desenat atunci găinile şi raţele din curte, iar vreo doi ani mama nu a dat cu var peste ele, îi erau dragi“, mai spune pictorul, retras azi în casa părintească, de pe strada Marin Sorescu, din Albeşti, comuna Şimnicu de Sus.

Medaliat cu aur pentru naturi statice

Anii ’80 l-au prins în două dimensiuni diferite. Era pe de o parte mecanic de compresoare la Petrol, asta după ce lucrase ca lacătuş la Fabrica de Bere, iar pe de altă parte devenise membru în Cenaclul Constantin Brâncuşi. În vara lui 1987 a renunţat la slujbă şi a pornit pe drumul restaurării de biserici. Fusese pentru scurtă vreme ucenicul lui Iosif Keber, de la care a învăţat tot ce ştie despre iconografie. Aşa a ajuns prin întreaga Oltenie. Cu cenaclul a făcut câte trei expoziţii pe an, timp de un deceniu. În acelaşi an ’87 lua premiul I la Cântarea României, primind atunci şi medalia de aur. Acum expune în Galeria Vollard o toamnă prin care se străduieşte să transmită mesaje sufleteşti care să alinte ochiul şi să mângâie spiritul.

Îndrăgostit de Grigorescu

Dacă este cineva de care i se face dor şi despre care vorbeşte cu deosebit respect, acesta este maestrul Sorin Novac, plecat în înaltul cerului de ceva ani. „Ardea de pasiune. Nu a fost un artist uşor de înţeles, iar asta l-a consumat. Nu-i trebuia laudă, ci doar dorinţă să îl asculţi şi să pricepi ce spune“, mărturiseşte Catrina. Se pleacă în faţa lui Grigorescu, pe care spune că îl iubeşte, în faţa lui Ion Andreescu şi a lui Constantin Brâncuşi, „un om trecut prin viaţă de copil, care te pătrundea cu ochii“. Astăzi îi admiră pe artiştii Eustaţiu Gregorian, Victor Pîrlac, de învăţăturile căruia a vrut să se bucure la un moment dat, însă viaţa sa de atunci nu i-a permis. Nu s-a putut ţine de Şcoala Populară de Artă pentru că avea acasă copiii mici şi destule griji. Un loc în care se refugiază cu drag, după ce face schiţe şi fotografii în natură, este cămăruţa sa, tranformată într-un mic atelier, inundat în culori tomnatice.