Profesorul Ciprian Mihali despre sistemul opresiv: „Cei care refuză opresiunea construiesc o diasporă, iar cei care rămân reprezintă masa de manevră“

Ciprian Mihali, conf. univ. dr. la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi director pentru Europa de Vest al Agenţiei universitare a Francofoniei la Bruxelles, dezvăluie mecanismele prin care se instaurează un sistem opresiv, vorbind de „masa de manevră“.

Atunci când un regim opresiv se instaurează într-o societate, spune Ciprian Mihali, există la extremele ei două minorităţi: a celor care exercită puterea şi a celor care se opun puterii. În general, sunt două grupuri relativ neînsemnate numeric în ansamblul societăţii: aparatul de putere, ori represiv, pe de o parte, opoziţia vocală şi curajoasă, disidenţii, pe de altă parte. Să ne aducem aminte de anii 80: câteva mii de activişti de partid şi securişti versus câteva zeci de disidenţi, de care partidul şi securitatea se temeau cel mai tare.

Dar între ei se află, precizează profesorul universitar, aşa cum observa şi Hannah Arendt în analizele ei despre societatea germană a anilor 30-40, trei categorii de oameni:

1)  Cei care refuză opresiunea şi nedreptatea şi părăsesc ţara, construind o diasporă;

2) Cei care rămân ca un grup amorf şi tăcut, muncitori, mici oameni de afaceri, pensionari, sub radarul puterii, masă de manevră, „poporul” la care se referă toţi populiştii şi patrioţii de serviciu;

3) Cei care alimentează aparatul de stat, funcţionari, profesori, medici, corpul juriştilor, beneficiind de siguranţa unui loc de muncă şi de bunăstarea oferită de un salariu, cu condiţia să-şi îndeplinească în mod conştiincios sarcinile de serviciu şi să nu se revolte în vreun fel împotriva ierarhiei şi ordinii existente.

„Aceste trei categorii constituie majoritatea zdrobitoare a membrilor unei societăţi, chiar dacă cei dintâi, diaspora, sunt în afara teritoriului naţional. Şi puterea, dar şi opoziţia se bazează pe ei, sperând să-i mobilizeze pentru cauza lor. Dar, cu rare excepţii în istorie (şi acelea discutabile), aceste trei grupuri mari nu au participat la răsturnarea unui regim decât, cel mult, tot ca o îngustă minoritate, atunci când nevoile lor bazice sau care interesele lor profesionale au fost afectate. Regimurile autoritare sau dictatoriale au căzut fie prin implozie, fie prin intervenţie externă.

Profesorul universitar Ciprian Mihali Arhivă personală

Şi puterea de la Bucureşti a înţeles şi a distins bine între cele trei grupuri, cu strategii precise pentru fiecare: 1) retragerea câtor mai multe dintre drepturile şi posibilităţile de acţiune ale diasporei; 2) sedarea prin ajutoare sociale, pensii, manipulare şi divertismente, dar şi supraveghere fiscală strictă pentru cei aflaţi sub radar; 3) în sfârşit, supradimensionarea aparatului de stat şi blocarea ierarhiilor birocratice cu oameni incompetenţi, cu probleme morale sau legale, ori lipsiţi de orice scrupule în exerciţiul funcţiei lor, dar plătiţi foarte bine şi supravegheaţi prin structurile de partid.

Cel mai interesant grup este acesta din urmă. Mulţi dintre cei care îl compun sunt totuşi oameni cinstiţi, dar rezervaţi în exprimare şi reticenţi în faţa schimbării, din teama de a nu-şi pierde posturile. Ei îşi legitimează prezenţa în aparatul de stat prin cel puţin două argumente: a) rămânerea lor pe posturi este o garanţie pentru încetinirea opresiunii (să nu mergem până la sabotarea din interior, deşi unii se pot considera eroi în acest sens), pentru umanizarea sistemului, pentru a face suportabil absurdul birocraţiei sau al măsurilor abuzive luate de putere. Ei spun că de fapt îşi fac datoria şi, făcându-şi datoria, sunt buni cetăţeni. B) al doilea argument, decurgând din primul, este că dacă ei s-ar revolta sau şi-ar da demisia, ar fi oricum înlocuiţi cu altcineva, probabil mai slab pregătiţi, mai lipsiţi de probitate, şi asta nu ar face decât să întărească sistemul în acţiunea lui opresivă“.

În concluzie, dacă ne gândim că pentru a păstra democraţia vie este nevoie de curaj, de voinţă şi de putinţă, atunci provocările democraţie româneşti sunt acestea: cum să dăm putinţă diasporei, cum să dăm voinţă celor retraşi sau ascunşi şi cum să dăm curaj celor din sistem?