Mascotele marinarilor români. Cum a crescut un pui de urs la bordul crucişătorului „Elisabeta“
0
Din cele mai vechi timpuri, lupii de mare au avut alături pe ambarcaţiuni câte o mascotă. Pe lângă câini şi pisici, pe covertă au crescut şoimi, pui de urs şi chiar bufniţe.
Comandorul Marian Moşneagu a strâns toate povestirile despre mascotele marinarilor şi le-a publicat în numărul 8 in anul 2008 al revistei de profil „Marina Română“.
Machi, căţelul răsfăţat
Din savuroasele „Schiţe marine din lumea porturilor” publicate de Jean Bart (comandorul Eugeniu Botez) în 1928, aflăm păţania lui Machi, căţelul răsfăţat al bordului. Sub titlul „Intrarea câinilor în Anglia este strict oprită” este relatat incidentul petrecut în ajunul Crăciunului, la intrarea unei nave comerciale româneşti în Liverpool, după ce scăpase teafără din furtuna înfruntată în Golful Biscaia. Depistat de vama engleză, Machi a devenit subiectul unui adevărat conflict diplomatic şi pretext pentru introducerea navei în carantină timp de şase zile. „Mai pe toate vapoarele de mare trebuie să fie şi câte o pisică. Noi avusesem un motănaş alb, care căzuse răpus într-o luptă cu şobolanii bătrâni, stănitorii întunecimilor hambarelor vaporului nostru. În loc de pisică, aveam un câine slut şi zbârlit, care răspundea la numele de Machi. […] Deşi nu era trecut în «Rolul de echipaj», Machi îşi îndeplinea foarte conştiincios serviciul pe care şi-l alesese singur. Făcea pe ajutorul gardianului de noapte, în tot timpul cât vaporul sta ancorat în port. Nimeni nu intra la bord şi nici o barcă nu se apropia fără ca Machi să nu vestească, în limba lui, pe marinarii de gardă.
[…] Deşi nu era de soi, un câine pripăşit, Mach era răsfăţat şi îngrijit cu dragostea pe care de obicei o au marinarii pentru cele câteva vieţuitoare ce împart cu ei aceeaşi viaţă monotonă pe drumurile pustii ale mării”.
„Fauna” bricului Mircea
Tot de la Jean Bart („Şoimul”) aflăm că un alt căpitan de navă îşi adusese la bord un şoim, pe care îl cumpărase de la un turc din Bender-Eraclia, cu care obişnuia să meargă adesea la vânat. La bord, şoimul era ţinut captiv într-o colivie, unde a şi murit de însingurare. În „Din amintirile bordului”, acelaşi Jean Bart evocă făpturile unor drăgălaşi companioni fără grai: „Dulmuş, căţelul nimănui şi al tuturor pe bord, era tovarăşul fidel, veşnic la post, făcându-şi datoria alături de timonierul de serviciu. Trăgea cu dinţii la parâme în rând cu marinarii. Un motan alb, Marcu, crescuse de mic între pânzele lui «Mircea». Cunoştea ca un gabier întreaga arboradă, nu suferea de răul de mare şi se juca balansându-se între frânghii ca într-un leagăn. Un pui de urs, care a fost dăruit regelui Suediei, se suia în vârful catargului îngrozit de bubuitul tunurilor de câte ori făceam tirul în larg. Un cocoş turcesc, Osman, cumpărat din Trebizonda, umbla liber pe punte şi trâmbiţa falnic anunţând răsăritul soarelui la orizontul mării”.
Despre prietenii patrupezi sau înaripaţi ai marinarilor de pe bricul Mircea povesteşte şi regretatul comandor Valentin Donici, în volumul postum „Mircea. Pasărea Phoenix a Marinei Române”: căţeluşul Dălmuj, motanul Marcu, cocoşul Osman din Trebizonda, o bufniţă, iar mai târziu, câinele lup Vela şi motanul Vasile. Astfel, din amintirile fostului cadet Constantin Biberi aflăm: „În ziua de 1 mai a anului 1888 «Mircea» se găsea la Galaţi şi era gata să plece pe mare. Generalul Maican, comandantul Flotilei, un om foarte milos din fire, după trecerea în revistă a navei i-a făcut recomandarea comandantului, căpitanul Eustaţiu Sebastian, să-i debarce pe micuţul Dălmuj şi pe cele două pisici, pentru a scuti animalele de răul de mare în cazul în care vremea schimbătoare de primăvară se şeful de cart a anunţat imediat echipajul că toate animalele aflate la bord trebuie să fie debarcate pe cheu.
Dar, cum elevii obişnuiau să se „alinte” între ei cu porecle ca Dulăul, Cotoiul, Maimuţa, Calul şi altele, cei ce purtau aceste porecle au crezut că despre ei este vorba; şi-au luat nedumeriţi sacii marinăreşti în spinare şi s-au adunat pe cheu. Aflând că toată încurcătura plecase de la interpretarea greşită a ordinului dat, căpitanul Eustaţiu, care nu râdea niciodată când se găsea la comanda navei, de această dată nu s-a putut obţine. Mai târziu, la bord a fost găzduită şi o bufniţă. Cu ea era o întreagă poveste. Odată, ziua, când «Mircea» se găsea în radă, un cârd de ciori încolţiseră pasărea de noapte şi aceasta era gata-gata să-şi încheie viaţa chiar deasupra mării. Disperată, bufniţa, uitând de orice frică, şi-a căutat scăparea pe «Mircea», rostogolindu-se ca un meteor la picioarele marinarilor. Fiind obosită, n-a schiţat nici cel mai mic gest de împotrivire atunci când a fost prinsă.
Deşi venirea la bord a acestei păsări stigmatizate de superstiţii a ridicat unele obiecţii privind „acordarea de azil”, totuşi marinarii i-au înţeles necazul şi au primit-o. Hrănirea ei a ridicat însă adevărate probleme. Carnea sărată de la bord nu putea intra în meniul obişnuit al unei păsări răpitoare de noapte. Cu toată prelucrarea ei minuţioasă, mâncarea îi producea „ochioasei” indigestii repetate. Doctorul bordului, un ornitolog pasionat, a dat dispoziţie ca după desărare, bucăţile de carne să fie tăvălite prin fulgi, fiind astfel cât mai apropiate de hrana obişnuită a acestei păsări. Experienţa a reuşit de minune, bineînţeles după ce a fost sacrificată o perniţă cu puf de gâscă a lui Moş Antonio. În faţa noului fel de bucate, bufniţa şi-a manifestat satisfacţia umflându-se în pene şi scoţând nişte sunete foarte curioase. O dată trecut acest impas, Ochioasa a rămas în continuare la bord. De ghinionul pe care l-ar fi adus, cum s-ar fi putut teme superstiţioşii, nici vorbă!
Stângăciile bufniţei în faţa celorlalte mascote, cu care se împrietenise, meritau să fie văzute. După un timp se constată totuşi că mediul marin nu-i e prielnic păsării de noapte. De aceea, echipajul hotărăşte în unanimitate ca Ochioasa să fie debarcată şi dusă în podul unei vechi magazii a Depozitelor Marinei, lucru care se face în ciuda protestelor bufniţei, care nu înţelegea că i se vroia binele”.
După efectuarea reparaţiilor capitale, în anul 1924 la bordul bricului s-au pripăşit căţeluşa lup Vela şi motanul Vasile. Despre Vela, comandorul Gheorghe Mocanu avea să-şi amintească: „Era o căţeluşă lup foarte frumoasă, nu prea mare, cu o siluetă deosebit de fină şi un mers elastic şi elegant, care fără să vrei îţi atrăgea atenţia. Blana brună, cu păr scurt şi reflexe roşietice, părea atunci pieptănată şi periată, îi dădea un aer de domnişoară îngrijită şi cochetă. Când era cald, nu-i displăcea un duş cu apă de mare. Locul de odihnă şi-l alegea cu multă grijă, acesta fiind de obicei uscat şi curat. Când se bricuia puntea navei cu nisip, Vela se urca pe teptele scării de la comandă şi aştepta răbdătoare să fie terminată treaba. Nu era lacomă la mâncare, chiar dacă era vorba de o bucăţică de carne sau un os suculent. Cu o graţie aristocratică, apuca uşor cu dinţii din mâna marinarilor hrana ce i se oferea, indiferent dacă era apetisantă sau un galete muiat în apă. Era înţelegătoare şi de o inteligenţă rar întâlnită la un câine.
Când bricul se găsea legat la cheu,nu se mişca de lângă marinarul de veghe la schelă, avertizându-l cu un mârâit gutural ori de câte ori apărea cineva pe dană cu un miros diferit de al marinarilor. Pentru amuzament, marinarii o învăţaseră să împingă alături de ei, cu lăbuţele, manelele cabestanului atunci când se vira ancora, muncă ce-i plăcea în mod deosebit. Când nava se pregătea de plecare sau acostare, Vela devenea foarte activă, alergând pe punte sau lătrând uşor. [...] Drept semn că nu era un câine oarecare, fără stăpân, şi că el aparţinea marinarilor de pe «Mircea», un marinar priceput îi confecţionase o beretă şic, prevăzută cu un elastic pe dedesubt, care i-o ţinea pe cap atunci când proprietara ciulea urechile. Vela a vizitat multe porturi străine, însoţind grupurile de marinari. Când nava ajungea în porturi şi marinarii îi scoteau de la locul ei bereta pe care o peria, Vela dădea vădite semne de bucurie, întinzând capul să i-o aşeze mai repede, ştiind că este rost de permisie...”
„Jack”, unul din strajerii Danei 0 (1941-1942)
Povestea motanului Vasile, botezat după numele bucătarului navei, este una la fel de hazlie: „Motanul devenise binecunoscut de către marinarii din port, deoarece putea fi întâlnit deseori pe cheu; apoi, Vasile n-avea coadă. Această „distincţie” i-o datora lui Moş Antonio Rotta. Întâmplarea în care motanul şi-a pierdut falnica-i podoabă n-a avut nimic senzaţional. Vasile obişnuia să dea târcoale cabinei pilotului, o adevărată comoară de delicatesuri. Într-o zi sprijinea uşa cu coada, în speranţacă pilotul va coborî şi nu-l va neglija nici pe el. Într-adevăr, Moş Antonio a venit, dar nu s-a oprit la sertarul cu brânzeturi şi salamuri, ci a luat grăbit din cuier o haină de ploaie. Ceasul rău! Tocmai atunci coada motanului se oprise din legănatu-i graţios între uşă şi şanţul cu armătură metalică al tocului acesteia. Într-o fracţiune de secundă, blestemata ghilotină l-a însemnat pe Vasilică pentru toată viaţa. Rareori le-a fost dat marinarilor să vadă o asemenea prietenie între un câine şi o pisică, aşa cum a fost aceea dintre Vela şi Vasile. De obicei, motanul îşi avea culcuşul într-un colac de salvare […], dar când era frig dormea numai în «braţele» căţeluşei Vela. Deşi nu era voinic, Vasile era totuşi spaima şobolanilor care îndrăzneau să se «ambarce» pe bric. [...] La foarte multe din aceste bătălii nocturne, când rozătoarele îndrăzneau să urce pe punte, intra în acţiune şi Ochioasa, care îşi îmbunătăţea astfel meniul zilei.”
Ursuleţul buclucaş
Cu ocazia escalei pe care crucişătorul Elisabeta a efectuat-o la Stocholm (1895), pe timpul voiajului executat împreună cu bricul Mircea pentru a participa la inaugurarea Canalului Kiel, marinarii români au executat exerciţii în arboradă, în onoarea regelui Oscar al II-lea al Suediei. Aici a urcat şi puiul de urs, cumpărat de colonelul Vasile Urseanu, comandantul superior al marşului celor două nave şi comandantul direct al crucişătorului, de la Benderekli.
Neastâmpăratul necuvântător a fost oferit în dar, la încheierea vizitei, regelui suedez. Iată povestea sa, redată de căpitan-comandorul Constantin Mănescu, secundul crucişătorului, în lucrarea „De la Galaţi la Kiel. Istorisirea pitorească a voiajului făcut de crucişătorul Elisabeta la inaugurarea canalului dintre Baltica şi Marea Nordului”, publicată în 1904 la Tipo-Litografia „Moldova” din Galaţi: „Pe când Marea Neagră, cu valurile ei turbate, ne aruncase la Benderekli pe coasta Anatoliei, dl. comandant cumpărase un pui de urs dând 5 lei pe el; ursoiul era aşa de mic încât nimeni nu credea că o să mai scape şi nici nu scăpa dacă Florea, în bunătatea lui, nu se făcea dădaca dihaniei spurcate. El luase de la infirmerie un biberon de cauciuc, punea în el lapte şi, ascuns în reduta de sub comandă, hrănea ursuleţul cu o iubire cum rar se mai găseşte pe la cucoanele de astăzi. Ursului îi mergea bine, toţi credeau că trăieşte numai cu ce îi dă doctorul, dar eu ştiu cum Florea se milogea pe la ordonanţele ofiţerilor ca să capete lapte, zahăr şi pâine albă; ba mergea până acolo că cumpăra smochine din paralele lui şi îndopa ursul. Hrănit şi încălzit de oameni, puiul de urs scăpase de toate pericolele ce-l înconjurau pe bastiment; el crescuse bine, se juca pe covertă şi începuse a-şi da în petec, căci se repezea la picioarele oamenilor care îl necăjeau.
Comandantul şi Lady
Şi în zilele noastre comandanţii pleacă în curse cu animalele de companie. Nicolae Giurgiuvanu, comandantul unei nave ce transportă turişti în Delta Dunării, o are alături pe Lady, o căţeluşă pe care a găsit-o în parcare chiar în ziua în care îi murise căţelul. Era speriată şi murdară. De atunci, îl însoţeşte pretutindeni. Cât durează cursa, ea doarme pe preş.
Se încarcă comentariile...
