Documente inedite despre răscoala din 1907. Cum s-au pregătit capii Bisericii Ortodoxe din Dobrogea să preîntâmpine răzmeriţa

În 1907, ţăranii din Dobrogea nu au luat parte la ultima mare răscoală a Europei, în vechiul teritoriu românesc scăpat de sub dominaţie otomană fiind aplicată reforma agrară. Cu toate acestea, capii Bisericii şi-au luat măsuri pentru a înnăbuşi în faşă orice mişcare de revoltă, deşi nu aceasta era menirea lor. Pentru că pe acest tărâm era linişte, ostaşii au fost trimişi să reprime revolta ţăranilor din Oltenia.

În anul 1907, ţăranii din Flămânzi s-au răsculat nemulţumiţi că pământurile pe care munceau se află în proprietatea câtorva oameni, dar şi de abuzurile arendaşilor. În ciuda măsurilor luate, revolta a cuprins toată ţara, cu excepţia Dobrogei. Pe acest tărâm, nemulţumirile oamenilor gliei nu atinseseră punctul culminant, întrucât nu erau mari latifundiari, cu excepţia lui Mihail Kogălniceanu, proprietar pe terenurile unde astăzi este localitatea Eforie.

„Dobrogea a revenit în cadrul României după Războiul de Independenţă, în anul 1878, după patru secole de stăpânire otomană, timp în care pământul dintre Dunăre şi Mare a fost deţinut de sultan. Ulterior, după ce Dobrogea s-a alipit României,  terenurile au reintrat în posesia celor care le deţinuseră anterior, fie că este vorba de români, turci, tătari sau germani“, explică istoricul Costin Scurtu, directorul Muzeului Naţional Militar Regele Ferdinand I din Constanţa.

Singurele nemulţumiri veneau din partea turcilor care, după 1878, temându-se de noul regim din Dobrogea, s-au retras în Bulgaria, încă sub stăpânirea otomană, sau chiar mai departe. Văzând că nu există nicio ameninţare, s-au întors în Dobrogea, însă terenurile le erau ocupate. 

Protopopii şi revolta

Cu toate acestea, Biserica îşi luase măsuri de a înnăbuşi orice tentativă de răscoală a ţăranilor dobrogeni. Arhivele Naţionale Galaţi păstrează documente inedite emise la acea vreme de reprezentanţii Bisericii, cu ocazia consfătuirii protopopilor din eparhia Dunării de Jos, care a avut loc la 10 martie 1907, în sala de şedinţe a Societăţii Solidaritatea, secţia Covurlui. Documentele au fost publicate de Virgil Coman, fostul director al Arhivelor Naţionale, Filiala Constanţa, în volumul „Dobrogea în Arhivele româneşti (1597 – 1989)“. 

La 10 martie 1907, înalţii prelaţi s-au întrunit în sala de şedinţe a Societăţii Solidaritatea, fiind prezent însuşi P.S. Episcopul Pimen şi protopopul judeţului Constanţa, I. Grigorescu, împreună cu alţi doi protopopi şi preoţi din Dobrogea.

„În cadrul şedinţei au fost discutate şi luate decizii în legătură cu rolul de moderator pe care trebuie să-l joace slujitorii Bisericii în vederea prevenirii şi diminuării mişcărilor ţărăneşti în cuprinsul eparhiei“, se arată în raportul încheiat cu această ocazie.

La ordinea zilei era „chibzuirea măsurilor prin care clerul eparhial să poată preveni răzvrătirea sătenilor în judeţele din Eparhia Dunării de Jos şi să poată linişti răvrătirile pe unde s-ar produce. Au fost prezenţi preoţi şi protopopi din mai multe localităţi“ se arată în raportul întocmit cu această ocazie. 

Document întocmit cu ocazia întrunirii clerului FOTO Arhivele Naţionale Galaţi

Măsuri pentru potolirea răzvrătiţilor

Episcopul Pimen a povestit celor prezenţi, cu excepţia protopopului judeţului Tulcea, întrucât nu a putut trece Dunărea, despre „grelele împrejurări care au pus în primejdie soarta ţării şi a poporului român, care l-au făcut să părăsească lucrările Senatului ţării şi să vină la reşedinţa episcopală unde a chemat telegrafic pe toţi protopopii eparhiali şi pe toţi proiestaşii din circumscripţiile judeţelor eparhiale pentru a se consfătui asupra măsurilor de prevenire şi de îndemn pentru potolirea răzvrătirilor la care s-au dedat sătenii noştri“.

Descriind cum ţăranii se găseau „într-o agitaţie ca niciodată şi cum începutul răscoalelor din Moldova de Sus a găsit în popor un teren prielnic, pentru care răzvrătirile se întind“, preoţii consideau că este de datoria oricărui bun român, dar mai ales a clerului, de a lupta din răsputeri pentru curmarea unor „aşa grave nenorociri.“

Deşi în cuprinsul eparhiei Dunării de Jos nu s-a semnat nicio răzvrătire, el mai spunea că este posibil „să se găsească murmure şi idei de răzvrătire care clocesc pe ascuns şi de aceea e o mare datorie pentru clerul acestei eparhii de a se griji şi de a preveni izbucnirea unor răscoale ce ar putea primejdui ţara şi pe toţi cei ce trăiesc în cuprinsul eparhiei“.

Clerul dobrogean considera că răscoala ţăranilor din Flămânzi era o situaţie gravă, comparând-o cu o „epidemie“ ce se propagă cu paşi repezi zi de zi, din om în om, din sat în sat şi din judeţ în judeţ.

Din punctul de vedere al clerului, rolul Bisericii era acela „de a lucra fără preget la liniştirea răsculaţilor, luminând pe copiii lor şi împăciuind, căci biserica este chemată ca în numele lui Dumnezeu să propage pacea şi răbdarea, îngăduiala şi liniştea“. În cuprinsul procesului-verbal încheiat cu ocazia întâlnirii reprezentanţilor bisericii nu se vorbeşte însă şi de faptul că ţăranii, care reprezentau aproximativ 80% din populaţia ţării, trăiau din ce în ce mai greu. 

„În aceste vremuri nenorocite nu e timp de pierdut, căci primejdia cea mai crudă se întinde din ce în ce peste sate, târguri şi oraşe, şi de aceea, episcopul Pimen a trimis prin protopopii eparhiali la toţi preoţii o notă circulară prin care i-a îndemnat ca, cu toată înţelepciunea, şi cu muncă pricepută, să sfătuiască poporul la pace, la linişte, la respectul legilor, la ascultarea de stăpânire şi tot din această cauză a convocat de urgenţă pe protopopii din eparhie spre a se consfătui asupra chipului cum preoţii în aşa grele momente ar putea fi la înălţimea chemării lor“.

Case incendiate în timpul răscoalei FOTO wikipedia

Avertizări pentru preoţii lacomi

Mai departe, în raportul întocmit cu această ocazie se vorbeşte de faptul că autoritatea preotului din sat ar trebui să funcţioneze şi de această dată. „Zicătoarea: «După popă, tot satul», dovedeşte cât de mare trebuie să fie autoritatea preotului în sat. E de dorit, deci, ca şi acum preoţii să-şi dovedească această autoritate printr-o muncă pricepută şi prin sfaturi înţelepte de a linişti poporul luminându-l şi învăţându-l de a-şi spune nevoile pe cale paşnică şi demnă, singura cale prin care stăpânirea îl va putea asculta, iar nu prin răzvrătire, care provoacă lupte, ucideri şi pustiiri“, se arată în actul de la arhive. 

În cuprinsul actului întocmit în primăvara anului 1907 se vorbeşte şi despre preoţii cei lacomi, care nu sunt respectaţi de către popor. „Când săteanul cel sărac după o anchetă oficială dispune de un venit anual de 180 de lei numai din care şi cu care îşi duce viaţa sa şi a casei lui împovărate cu mari şi multe nevoi, şi când totuşi mai vine şi preotul său cu taxe ilegale şi cu alte speculaţiuni, de bună seamă că în asemenea cazuri vor fi existând şi preoţi care să fie urgisiţi de ţărani“. 

Protopopii prezinţi la consfătuire aveau obligaţia de a merge în satele lor şi de a convoca preoţii care trebuie să vegheze orice mişcare a sătenilor, să meargă în cârciumi sau unde cred ei că s-ar plănui vreo mişcare şi să-i urmărească pe cei care ar putea fi capi ai răscoalei. Preoţii nu puteau părăsi satele, indiferent cine i-ar fi convocat. 

Situaţia agrară din Dobrogea, mai bună pentru micul proprietar

În 1903, proprietatea privată din Dobrogea era de 615.831 ha, dintre care 431.862 ha în Constanţa şi 183.959 ha în Tulcea. Mica proprietate (de a 0 la 10 ha) era preponderentă, aflăm de la Ioan N. Roman, fostul primar al Constanţei, în cartea „Despre Dobrogea şi Dobrogeni“. 

Mai întâi, statul a deposedat pe unii împroprietăriţi care nu s-au aşezat efectiv la pământurile lor sau n-au achitat, la termele stabilite de lege, preţul pământurilor.

Apoi, statul a împroprietărit cu pământ tineri însurăţei, veterani şi plugari fără pământ, originari atât din Dobrogea cât şi din România veche. Numai în anul 1904 au fost împroprietărite astfel 5.950 de familii, dintre care 5.864 români şi restul alte naţionalităţi. Mulţi proprietari mici au devenit proprietari mijlocii, pentru că „micul plugar dobrogean, în general muncitor şi econom, n-a pierdut nicio ocazie când putea să mai cumpere pământ“, spunea I.N. Roman.

În ce priveşte loturile mari, de 100 de hectare, statul a suspendat vânzarea lor, rezervând disponibilităţile exclusiv la împroprietărirea micilor plugari fără pământ. Dacă în anul 1885 terenurile agricole lucrate erau erau de 241.597 ha, în 1905 ele ajunseseră la 608.492 ha, adică se înregistra o creştere de 250%.

1907, Octav Băncilă 

Soldaţii din Dobrogea trimişi să reprime revolta ţăranilor din Oltenia

Marele Stat Major al Armatei a folosit pentru reprimarea răscoalei din 1907 infanteriştii, cavaleria, artileria şi vânătorii, efectivul trupelor fiind de 15.000 de soldaţi, iar ţara împărţită în 12 zone militare. În timpul răscoalei a fost folosit pentru comunicaţii cifrul de război şi s-au emis comunicate de ocupare a localităţilor ca şi când ar fi fost vorba de cucerirea unui teritoriu inamic. 

Cu toate acestea, încercările autorităţilor administrative şi poliţieneşti de a reprima răscoala s-au dovedit insuficiente. De aceea, de la început s-a recurs la armată, mai întâi la unităţile locale. Rapoartele agenţilor poliţieneşti arătau însă că, de multe ori, trupele locale erau insuficiente, iar alteori, ostaşii, care aveau rude între răsculaţi, refuzau să tragă. De aceea s-a decis deplasarea unităţilor dintr-o regiune în alta a ţării. Coordonarea mişcării trupelor se făcea de către Marele Stat Major. Prefecţii din Moldova cereau ca în judeţele lor să fie aduse regimente din Oltenia şi Muntenia, căci, spuneau ei, „soldaţii fiind moldoveni, nu ne putem servi de ei contra ţăranilor“, conform actelor de arhivă. 

Şi soldaţii dobrogeni au contribuit la reprimarea răscoalei din Oltenia. Istoricul Costin Scurtu ne povesteşte că Regimentul 34 Infanterie din Constanţa a primit ordin de a detaşa, la 16 martie 1907, Batalionul 1 infanterie în judeţul Olt, iar Batalionul 2 infanterie s-a deplasat în judeţul Romanaţi. O companie a fost dislocată pentru a se asigura paza podului Cernavodă, iar batalioanele 3 şi 4 infanterie au rămas în garnizoana Constanţa.

Trupele care au ajuns în judeţul Olt au ajutat la reprimarea răscoalei. Astfel, comandantul Batalionului 1 infanterie, împreună cu un pluton de călăreţi, au însoţit un procuror însărcinat cu descoperirea capilor răscoalei. Anchete au avut loc în localităţile Radomireşti, Micheşti de Sus şi Micheşti de Jos, Poiana, Beciu, Dudu, Stoeneşti, Drăgăneşti şi Caracal. Răzvrătiţii au fost prinşi şi împuşcaţi pe loc. Pe toată perioada cât au staţionat în zonă, jandarmii dobrogeni au făcut patrulări şi au ajutat la restabilirea ordinii. Trupele s-au întors acasă la jumătatea lunii mai a anului 1907. 

Soldaţi care treceau de partea răsculaţilor

În multe cazuri, spune istoricul, ostaşii, ţărani şi ei în cea mai mare parte, au început să fie solidari cu oamenii gliei, iar rezerviştii, chemaţi sub arme pentru a împuţina numărul răsculaţilor, treceau, de multe ori, de partea răsculaţilor, nu puţine fiind cazurile când au oprit trenurile în care se aflau soldaţi transferaţi dintr-o provincie în alta. „Chiar unii ofiţeri îşi dădeau demisia din armată, alţii erau mutaţi dintr-un regiment în altul, puşi în poziţie de retragere sau trecuţi în rezervă, cu scopul de a-i rupe din mediul în care au trăit, spre a nu se solidariza cu răsculaţii“, spune Costin Scurtu.

Însă, marea majoritate a ofiţelor au îndeplinit ordinele de reprimare sângeroase date de guvern. Fără vreo cercetare prealabilă, cei din armată au executat prin împuşcare pe cei învinuiţi de a fi capi ai răscoalei, le-au incendiat casele şi le-au devastat avutul, au schingiuit şi maltratat pe participanţi, dar şi pe simpatizanţi ai răscoalei ţărăneşti.

Ce a schimbat răscoala 

Regretatul Virgil Coman, fostul director al Arhivelor Naţionale – Filiala Constanţa, spunea în una dintre ultimele documentări, că răscoala din anul 1907 a încheiat o etapă din evoluţia problemei agrare şi a impus o nouă cale de soluţionare a ei în concordanţă cu realităţile vremii. Astfel, Legea pentru învoielile agricole, care prevedea  stabilirea maximului de arendă şi a minimului de retribuţie, Legea pentru mărginirea dreptului de a ţine moşii în arendă, Legea pentru înfiinţarea Casei rurale şi Legea pentru trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice de utilitate publică se încadrează în cuprinsul acestei legislaţii.

De asemenea, legea pentru modificarea unor dispoziţii din legea băncilor populare şi a caselor centrale a extins sistemul de credit asupra ţăranilor, contribuind efectiv la ameliorarea situaţiei economice a acestora.

Până în 1912 băncile au acordat împrumuturi de peste 130 milioane de lei dintre care mai bine de 50% au fost folosite pentru cumpărări de vite şi pământ.