Lecţia unui Phoenix

Anul trecut, pe vremea asta, o fostă glorie a sportului o lua de la capăt. Învăţa, pentru a doua oară în viaţă, să facă primii paşi pe bârna îngustă din sala de gimnastică. Învăţa, din nou, să danseze pe suprafaţa dură a solului şi să se răsucească pe barele zbârnâinde ale paralelelor. Îşi amintea cum să aterizeze pe salteaua de antrenament şi cum să atenueze căderea ce îi putea fractura zborul.

La 23 ani, Cătălina Ponor se întorsese în timp cu vreo 19 ani, la vârsta când intra pentru prima dată în sala de antrenament de la Constanţa, dusă de mână de bunica ei. După antrenamente, nu mai era bună de nimic. „Mă întorceai cu cearşaful“, a povestit ea. Nu se putea ridica din pat, o dureau toate încheieturile, fiecare muşchi, fiecare os. Pauza sportivă îşi spunea cuvântul, iar nivelul la care trebuia să ajungă din nou părea de neatins. La 23 ani este imposibil să mai „creşti“ precum o fetiţă de 13 ani, care nu este uzată de anii de exerciţii şi de tensiunea concursurilor. „Este terminată“, spuneau criticii ei.

Acum doi ani, pe vremea asta, fosta campioană Cătălina încerca să se acomodeze cu viaţa de adult aflat pe picioarele lui. Absolvise Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport la Constanţa şi se apucase de antrenat fetiţe care visau să fie Cătălina Ponor, aşa cum ea visase odată să fie Nadia Comăneci. „Sper să am aceleaşi performanţe ca antrenoare“, spunea campioana care îşi pierduse siguranţa din vremurile de glorie. Era mai vizibilă pe plan extraprofesional: frumuseţea sa exotică, născută din combinaţia mama româncă - tată turc, era văzută periodic în reviste, iar cochetei Cătălina îi plăcea postura de fotomodel.

Tot pendulând între România şi State, Cătălina Ponor îşi căuta locul unde să se simtă din nou campioană. America îi dădea libertatea mişcării, România îi dădea recunoaşterea publică. Medaliile străluceau în vitrina personală, dar nu reuşeau să transmită aceeaşi strălucire şi în viaţa tinerei antrenoare de gimnastică. Când cobori de pe podium în realitate, debusolarea şi rutina te izbesc devreme, mai ceva ca salteaua de antrenament pe care învăţasei să cazi.

Resortul care a dus-o pe Cătălina din 2010 la Cătălina din 2011 şi la Cătălina din 2012 ţine - fără doar şi poate - de un filon de învingător. Acelaşi care a determinat-o cândva, când a fost la un pas de a renunţa la performanţă din cauza ritmului infernal de la pregătire, să continue. Acum le mulţumeşte exigenţilor antrenori care au cerut de la ea mai multă disciplină şi muncă neîntreruptă – singura reţetă prin care talentul unui român poate reuşi.

La 23 ani, fotomodelul s-a întors să asculte supusă comenzile unor oameni care ştiu mai bine decât ea ce îi trebuie pentru a fi cea mai bună. Iar la 24 ani, campioana a sfidat gravitaţia nu doar prin exerciţiile ei, ci şi prin mentalitatea care a făcut-o să se vadă din nou sus, pe podium. S-a cântat imnul pentru ea, exact ca până în 2007, când a ieşit din sport.

Reuşita ei este un basm în care prinţesa a luptat doar cu ea, a părut că pierde bătălia înainte de vreme, dar s-a întors să învingă. De pe bârna denumită „puntea suspinelor“, Cătălina a trimis bezele lumii întregi. Cea mai frumoasă victorie a Cătălinei Ponor este asupra ei însăşi.