Constanta: Dan Toldişan este chirurgul din faţa şevaletului
0
Priveşte totul ca un amestec fin, atât de complex şi atent lucrat, de pasiune pentru arta şi credinţa în meseria sa de-o viaţă, medicina. De aici vine totul. Dan Toldişan pictează şi sculptează cu aceeaşi plăcere.
În copilărie era un şcolar „boem“, astfel încât atunci când avea câte-un desen de făcut, tatăl se oferea să-i dea o… pensulă de ajutor. Cu timpul însă a început să se simtă provocat şi a ajuns să-şi facă temele singur.
Deja se putea vorbi de „virusul“ pictură. A ales medicina, dar dorinţa nebună de a vorbi prin culori, forme şi artă, în general, a rămas, ba chiar a rodit un neastâmpăr pe care şi acum, la peste 50 de ani, doctorul îl hrăneşte cu nesaţ şi toată dăruirea. O zi fără artă este o zi pierdută.
Arta i-a condus paşii şi către modelaj sau sculptură. Îşi aduce aminte că la Milano, aflat pentru un congres internaţional, şi-a cumpărat argilă pentru a-şi umple timpul în camera de hotel. Mâinile vorbeau în pasta lutului.
Propriul drum
Fiecare întâlnire cu arta, fie că este în atelierul de la mansardă, în casa de vacanţa de la ţară, ori în cabinetul său de la spital, în „aşteptarea“ unei urgenţe medicale, este un refugiu din lumea atât de zbuciumată trăită pe muchia bisturiului.
Medicina ca profesie şi chirurgia în mod special i-au oferit privilegiul de a avea siguranţa pentru a putea iubi arta şi a-şi permite luxul de a locui în vastele ei apartamente.
A gustat un pic din Dali, în perioada în care suprarealismul îl deschidea cel mai mult şi-i inspira pensulele, apoi după ce a făcut o excursie la Viena a pacticat cu Gustav Klimt, dar încet-încet a încercat să-şi găsească drumul său.
Îşi prepara singur albul pânzelor, ba chiar şi ramele tablourilor şi le face după un ritual în care le mângâie lemnul ca o ultimă semnătură. Vara ciopleşte foarte mult, îmblânzeşte marmura şi dă forma gândurilor sale. Iarna se retrage în lumea culorilor care vorbesc în numele lui despre trăiri, încercări, speranţe şi idei.
Florile şi viaţa
Suferinţa semenilor săi, suferinţa deasupra căreia stă în fiecare zi, îl încarcă negativ şi poate de aceea şi tablourile sale au ceva trist în ele uneori, melancolic. Expresivitatea lor însă trimite cu gândul la chirurgul care vindecă, pragmatic, dur în numele vieţii.
Nu este prietenos cu verdele în picturile sale, de aceea încearcă să-l transforme de fiecare dată altfel. În schimb, iubeşte trandafirii galbeni, poate şi pentru că numele soţiei sale, în traducere liberă din limba tătară, înseamnă „trandafir într-o grădină într-o seară umedă“… Suficient cât să-l inspire şi să-i asigure entuziasmul pentru a regăsi din nou şevaletul şi pânzele asupra cărora se apleacă cu culorile sale.
Citiţi mai multe în Adevărul de seară de astăzi
Se încarcă comentariile...
