Constanţa: A purtat steagul României în deşertul Sahara
0
Instructorul de arte marţiale al „mascaţilor“ Paul Dicu a fost singurul român care a participat la Sahara Marathon 2010. Medaliile pentru concurenţi au fost realizate de oamenii nisipurilor din piele şi păr de cămilă, iar cupele au fost lucrate manual
Instructor de arte marţiale Paul Dicu (40 de ani) este antrenorul de Aikido al trupelor Serviciului de Protecţie şi Intervenţie Rapidă de la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa. Îi place sportul, iar în faţa provocărilor maratoanelor sau, pur şi simplu, ale alergatului, nu a reuşit să reziste. A alergat până la Mangalia, la mai toate maratoanele din ţară, la crosuri şi tot ce implică alergare. Pe unele le-a câştigat, iar pe altele nu.
Maratonul Saharei, desfăşurat pe 22 februarie, a fost unul dintre visurile sale, care a devenit realitate. A ajuns acolo şi a alergat. A alergat în Sahara pe temperaturi de până la 47 de grade Celsius pe timpul zilei, iar noaptea s-a odihnit în corturile refugiaţilor din taberele Dahla şi Smara, pe paturi aşezate direct pe pământ, sau sub cerul liber, la temperaturi de 5 - 10 grade Celsius.
„Eram în Sahara, în sacul de dormit, sub cerul liber. Ce aş putea spune mai mult? Nu sunt cuvinte să descrii!“, spune constănţeanul Paul Dicu, singurul reprezentant al României la Sahara Marathon în 2010, care a avut loc în Algeria pe traseul El Ayoun - Smara (42,195 de kilometri). În 2007, România a fost reprezentată de un alt maratonist: Marian Chiriac.
Apa, principala comoară
Pentru Dicu este primul maraton din Sahara la care a participat, pe de o parte pentru a-şi testa rezistenţa, iar pe de altă parte pentru componenta umanitară a competiţiei. „Este o modalitate ca refugiaţii sahrawi din cele două tabere algeriene: Smara şi Dahla, să îşi facă publică situaţia politică şi să se întoarcă în teritoriile ocupate. Întinderile de lângă Tindouf, în vestul Algeriei, sunt populate de zeci de mii de sahrawi, care s-au refugiat aici acum 30 de ani, când Marocul le-a ocupat teritoriile natale din Sahara de Vest“, explică Dicu. Sunt populaţii sărace, cărora apa le este adusă cu cisterne de către ONU. „Ei se spală cu o cană de apă pe tot corpul, dar în ciuda sărăciei ştiu să cânte, să danseze şi să zâmbească. Sunt vii!“, mai spune el.
Test de rezistenţă
Fiind primul maraton în deşert, Dicu nu a participat neapărat să câştige. Ştia la ce tensiuni îi vor fi supuse corpul, dar nu ştia cât va rezista.
„Acolo nu te duci să câştigi, ci te duci să termini cursa. Eu am probleme la genunchiul drept, iar cu o săptămână înainte de maraton am făcut o întindere de tendon la gleznă. Am tratat-o cu antiinflamatoare, dar acolo nu poţi şti niciodată ce organ cedează: inimă, ficat, picioare“, explică Dicu.
Cursa a fost de aproape 43 de kilometri, dintre care 15 kilometri au alergat pe piatră, următorii 15 kilometri - pe dune de nisip, iar ultimii 16 kilometri - pe piatră amestecată cu nisip. Nu aveau voie să ia apă la ei şi nici de la localnicii care îi încurajau de-a lungul cursei.
„La fiecare trei kilometri erau puncte de rehidratare. După ce beam apă, lăsam sticlele pe loc, altfel eram descalificaţi“, explică constănţeanul. A terminat pe locul 100 din 135 la maraton. La toate cursele au participat 450 de sportivi din 40 de ţări, mulţi dintre ei alegând curse de 5.000 de metri şi de 10.000 de metri. Primele 10 locuri au fost ocupate de algerieni, neînvinşi la astfel de concursuri.
Găzduiţi de localnici
În mijlocul deşertului au găsit casă şi masă la localnici. „Am stat în ambele tabere: cinci zile în Smara şi trei zile în Dahla, în corturile localnicilor. Eu am stat în cort cu alţi patru sportivi germani, vorbitori de limba engleză“, spune maratonistul.
A mâncat şi a băut ce mâncau şi beau şi gazdele: de la margarină, la carne de cămilă. „Sunt oameni ospitalieri şi se simt onoraţi că maratonul se ţine în cinstea lor, pentru ca situaţia lor politică să fie auzită. Drept recunoştinţă au realizat medaliile pentru concurenţi, din piele şi păr de cămilă, iar cupele au fost realizate manual, tot de ei“, spune maratonistul constănţean.
Bani pentru taberele de refugiaţi
Deplasarea la Tindouf, cursa şi şederea acolo l-au costat pe constănţean aproape 1.500 de euro, bani primiţi de la sponsorii Zip Escort şi Agigea Pilot. Numai taxa de participare la maraton a fost 1.300 de euro. Din această taxă, câte 250 de euro de la fiecare participant au mers la familiile din taberele de refugiaţi. O parte din bani s-au dus şi pentru serviciile de pază şi protecţie.
„Am fost păziţi de la coborârea din avion, pe tot parcursul cursei şi şederii şi până ne-am urcat înapoi în avion. Aşezările Haima, în care eram cazaţi, sunt la graniţa cu Mauritania. Riscam să fim răpiţi pentru a se cere recompensă. Este o zonă instabilă. Organizarea a fost însă impecabilă. Am avut şi asistenţă medicală 24 de ore din 24“, povesteşte Dicu.
„România! România!“
Oricine în locul lui Paul Dicu ar da pe afară de mândrie că a fost în stare să termine un maraton de duritatea celui din Sahara. Motivele ne sunt cunoscute. El spune însă că nu este un motiv de mândrie. „Aş fi ipocrit să nu recunosc faptul că sunt mândru că am reuşit. La sosirea, la vederea tricolorului, în mijlocul lui nicăieri am auzit din mulţime localnici strigând: «România! România!» De unde ştiau localnicii de ţara noastră nu am nici cea mai vagă idee! Am fost mândru atunci! Dar am alergat alături de oameni în scaune cu rotile, care rămâneau împotmoliţi în nicip şi nu aveam voie să îi ajutăm pentru că riscau să fie discalificaţi. Cu mine a alergat un orb, legat de un însoţitor. Cum să mă mândresc eu, un sportiv întreg, că am câştigat acea cursă?!“, spune Dicu.
Pregătiri pentru maratonul din Maroc
Acum, că a văzut de ce este în stare şi cât îi poate rezista trupul, Paul Dicu este decis să poarte steagul României şi pe alte meleaguri. După sărbătorile de Paşte va începe antrenamentul pentru maratonul din Maroc - Marathon des Sables - din aprilie 2011. „Este un maraton mult mai dur, care implică alergarea pe 230 de kilometri, în 5 zile. Traseul este secret, fiind dezvăluit participanţilor abia în dimineaţa cursei. Ni se pune o busolă în mână şi ni se spune că în ziua respectivă trebuie să alergăm 15 kilometri, iar la ora «X» trebuie să fim într-un anume loc. Trebuie să alergi cu rucsacul cu apă şi mâncare în spate, iar greutatea nu trebuie să depăşească sau să fie sub o anume greutate, altfel rişti să fii descalificat“, spune Dicu. Recunoaşte că îi este teamă, aşa cum i-a fost şi la Maratonul Saharei. Dar nu renunţă. Începe să caute sponsori. Dacă la Maratonul Saharei a scăpat cu o cheltuială de 1.500 de euro, pentru Maroc ar avea nevoie de 5.000 de euro.
„Pentru că pot!“
Nu se lasă descurajat de lipsa banilor sau de festele pe care i le-ar putea juca propriul corp. A auzit poveşti terifiante despre sportivi care s-au rătăcit în deşert la maratonul din Maroc şi care au fost găsiţi morţi, sau nu au mai fost găsiţi deloc, dar nu renunţă. Dacă este însă întrebat de ce face asta, are pregătite două răspunsuri: unul arogant şi unul de bun simţ. „Primul meu răspuns este «Pentru că pot!», dar aici mă refer că toţi putem! Iar al doilea ar fi «Pentru că nu aş putea altfel!»“, spune sportivul.
Se încarcă comentariile...
