FOTO O nouă viaţă pentru eroul cu picioarele retezate. Povestea subofiţerului rănit în Afganistan care s-a întors la unitate

Ajutat de două proteze, plutonierul major Vasile Zbâncă, care şi-a pierdut picioarele în Afganistan, şi-a reluat munca la unitatea sa militară din Bistriţa.

Vasile Zbâncă (30 de ani) este un militar din Brigada 81 Mecanizată Bistriţa care continuă să vină la serviciu, deşi o explozie de acum doi ani din Afganistan, unde era în misiune, l-a lăsat fără picioare. Nu l-a lăsat însă fără optimism, mai ales că peste câteva zile i se va naşte al doilea fiu.

Într-o după amiază ploioasă de toamnă, la garnizoana din Bistriţa, într-un birou şi cu zâmbetul, despre care colegii spun că e nelipsit, l-am găsit pe plutonierul major Vasile Zbâncă. La prima vedere pare un soldat obişnuit care nu iese în evidenţă prin ceva anume, însă atunci când merge se observă dificultatea dată de protezele pe care le poartă de la ambii genunchi în jos.

Vasile Zbâncă e bucuros că i s-a dat a doua șansă să lucreze în armată, unde visa să ajungă când era copil

Dacă înainte de accident putea participa la exerciţiile Batalionului 405 Sprijin Logistic Năsăud (din cadrul Brigăzii 81 Mecanizate), acum are o slujbă care presupune muncă la birou, dar şi deplasări pe teren. Însă nu are regrete şi îşi aduce aminte cu plăcere de prima sa zi în cadrul garnizoanei, de acum opt ani.

Podeaua tab-ului a cedat

Atunci când vorbeşte despre explozia din Afganistan însă, privirea i se întristează. Nenorocirea s-a întâmplat în prima zi a lunii octombrie, în urmă cu doi ani, în provincia afgană Zabul. Era a doua sa misiune în Afganistan, pentru care a urmat antrenamente speciale în baza militară de la Cincu, judeţul Braşov, şi într-o bază NATO din Germania, despre care soldaţii zic că ar avea suprafaţa unui oraş ca Bistriţa. Misiunea s-a încheiat brutal pentru „şoimul" bistriţean.

Şi-a pierdut ambele picioare şi alţi doi camarazi au fost ucişi sub ochii lui. Îşi aduce aminte că în dimineaţa exploziei erau într-o misiune de recunoaştere obişnuită, la 40 de kilometri de oraşul afgan Qalat. TAB-ul în care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat, pus de membrii unei grupări teroriste al cărei lider fusese arestat cu o zi înainte. Aceeaşi problemă ca în majoritatea accidentelor: podeaua TAB-ului era prea subţire pentru dispozitivul exploziv. Zbâncă nu îşi aminteşte nimic despre momentul propriu-zis al exploziei, ci doar că s-a trezit pe patul de spital, în Germania.

„Poate că este mai bine aşa, că nu îmi aduc aminte,  pentru că, ­neamintindu-mi momentul, şi trauma este mai mică", spune Zbâncă. Cu toate acestea, subofiţerul spune că nu ar refuza nicio misiune în Afganistan, pentru că orice meserie are riscurile sale şi pentru că, iar asta o spune fără fals patriotism, este o cinste să poarte haina militară.

„Nu se ştie ce ne rezervă viitorul. Poate mă voi întoarce în Afganistan, deşi medical nu cred că se poate. Vom vedea", adaugă Zbâncă.

Familia l-a ţinut în viaţă

Militarul se consideră norocos că este în viaţă. „Când m-am trezit în spitalul din Germania mă bucuram că eram în viaţă. Cred cu convingere că sunt un norocos faţă de alţi camarazi răniţi pe care i-am întâlnit în spitalul din Germania", mărturiseşte Vasile Zbâncă.

El spune că medicii nemţi au încercat să-i salveze picioarele, însă suflul exploziei a fost prea puternic şi i-a distrus ţesuturi care nu au mai avut puterea să se regenereze. De pe patul de spital vorbea aproape zilnic, pe internet, cu soţia din Bistriţa, putea să-şi vadă fiul, discuta la telefon cu părinţii şi prietenii. În afară de familie, Zbâncă a mai avut pe cineva alături pe patul de spital. Camaradul său, Angel Ilovan, rănit şi el în aceeaşi zonă din Afganistan. Cei doi soldaţi bistriţeni au împărţit aceeaşi rezervă a spitalului Landstuhl, din Germania. Camarazi şi dincolo de câmpul de luptă, cei doi s-au ajutat unul pe celălalt cât au stat împreună, în perioada grea de recuperare petrecută în Germania. Caporalul Vasile Zbâncă a fost grav rănit pe 1 octombrie 2010, la ora 10.30. Angel Ilovan a fost rănit pe 23 noiembrie, la ora 15.30. Ambele accidente au avut loc în regiunea Zabul.

A văzut online primii paşi ai fiului

Vasile Zbâncă spune că a petrecut câteva săptămâni în scaunul cu rotile până când i s-au pus protezele. Bistriţeanul a fost pregătit şi psihic pentru operaţia de punere a protezelor. „Acolo am învăţat să merg din nou. Mi s-au făcut analize, am urmat un program de recuperare înainte", povesteşte Zbâncă.

La spital l-a vizitat şi soţia sa, pentru câteva zile. „A fost foarte emoţionant. Încerca să mă încurajeze şi discutam despre cât mai multe lucruri ca
să-mi distragă atenţia. Când s-a întors la Bistriţa vorbeam pe internet şi o vedeam şi pe ea şi pe băieţelul meu care acum are 3 ani. Ziceam că sunt un om norocos şi pentru că am rămas în viaţă, dar şi pentru că am văzut cum fiul meu făcea primii săi paşi, iar orice tată înţelege ce am simţit în acele clipe", mărturiseşte Vasile Zbâncă. Dacă soţia sa e o fire puternică, raţională, în schimb, întâlnirea cu părinţii a fost plină de lacrimi. Militarul povesteşte că mama şi tatăl său nu ştiau, la început, cum să se comporte şi ce să-l întrebe şi ce nu.

Militarul Vasile Zbâncă are o viață normală în ciuda protezelor

„Nu ştiau ce să mă întrebe ca să nu mă supere. La fel şi camarazii de la garnizoană. Primirea a fost foarte caldă. Colegii se bucurau că mă vedeau în viaţă, mai ales că din batalionul care a fost în Afganistan doi militari nu s-au întors în viaţă. Este vorba de Cristian Filip şi Marius Sfechiş. Primirea de la garnizoană şi încurajările pe care le-am primit cât timp eram în spital, de la camarazii cu care eram în patrulă când a avut loc acea explozia, m-au făcut să simt ce înseamnă camaraderie şi solidaritate în armată", afirmă Vasile Zbâncă.

Şofează şi schiază ca un om normal

O zi din viaţa lui Vasile Zbâncă nu e cu nimic diferită de cea a unui om normal. Se trezeşte dimineaţa, îşi duce fiul, Andrei Gabriel, la grădiniţă cu maşina şi merge la muncă. Acolo vede ce sarcini are de îndeplinit în ziua respectivă, iar după program îşi ia băieţelul de la grădiniţă şi merge acasă.

„Soţia ne aşteaptă cu masa. Dacă e frumos afară, ieşim în parc şi ne jucăm. Recunosc că, uneori, din cauza protezelor, mi-e cam greu să ţin pasul cu Andrei care e foarte vioi", zice militarul.

Deşi are proteze, bistriţeanul spune că nu vrea să renunţe în ruptul capului la două dintre hobbyurile sale: şofatul şi schiatul.

Săptămâna trecută a fost cu maşina proprie la Bucureşti la sărbătorile dedicate Armatei Române. Povesteşte că a aprins o flacără în semn de omagiu faţă de soldaţii care şi-au pierdut viaţa în misiuni militare. „Maşina mea are un sistem special de schimbat vitezele şi nu are ambreiaj", explică militarul. El este fericit nu numai pentru că peste câteva zile va avea un nou membru în familie, al doilea băieţel, ci şi pentru că ieri a fost ziua de naştere a tatălui său, de la care nu voia să lipsească.

Norocosul militar spune că gesturile - de care a avut parte de când s-a întors la garnizoană - fac cât o mie de cuvinte. Este un om credincios şi crede că asta ajută mult. „În unele momente eşti doar tu cu Cel de Sus, care îţi arată, câteodată, că cineva acolo sus te iubeşte", încheie Vasile Zbâncă.