Reformele propuse de un specialist în securitate: de la apariţia unor departamente speciale în cadrul firmelor la materia „Securitate“ pentru liceeni
0
Cum te comporţi în caz de incendiu, violenţă, atac armat? Sunt câteva dintre temele pe care liceenii ar trebui să le înveţe la „Educaţia pentru securitate”, materia propusă de şeful catedrei “Studii de securitate” (UBB), Adrian Ivan. Măsura face parte din planul de regândire a sistemului de securitate, ce presupune creşterea rolului cetăţenilor, apariţia departamentelor de securitate în firme, colaborarea SRI cu serviciile private.
Profesorul Adrian Ivan, fondatorul specializării „Studii de securitate” de la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj, a vorbit pentru „Adevărul” despre necesitatea regândirii sistemului naţional de securitate, având în vedere atacurile teroriste din Europa şi incidentele de la Târgu Secuiesc, unde a fost oprit un posibil atentat cu bombă artizanală, şi Craiova, unde a fost depistat un adolescent care făcea propagandă jihadistă.
Vă prezentăm un interviu cu Adrian Ivan.
Reporter Adevărul: Ce înseamnă „studii de securitate” în România?
Profesorul Adrian Ivan: În sistemul de învăţământ din România, studiile de securitate au apărut cu câţiva ani în urmă, prima dată în universităţile cu pregătire militară apoi în universităţile civile, care s-au racordat la deschiderile programatice ale Şcolii americane. Studiile de securitate s-au desprins ca subspecializare din relaţii internaţionale şi vizează cu prioritate analiza şi decizia privind securitatea individuală, societală, locală, regională, naţională, europeană şi internaţională, globală etc.
Noua paradigmă a studiilor de securitate vorbeşte despre un proces integrat, un proces în care există o cultură de securitate în rândul populaţiei şi a instituţiilor şi disponibilitate pentru a trata fiecare ameninţare la adresa societăţii într-un sistem complex, cu accent pe ceea ce se numeşte guvernanţa securităţii.
Ce ar însemna managementul integrat al securităţii într-un caz concret?
S-a vorbit foarte mult despre întâmplarea tragică de la Clubul Colectiv. S-a vorbit foarte mult despre instituţiile care au activat acolo, ISU, primăria de sector, patronii clubului, trupa de muzică care a coordonat spectacolul din seara respectivă. Analizând cazul «Colectiv» am făcut o simulare şi ne-am dat seama că acel club, acea instituţie n-a funcţionat în parametrii unei guvernanţe a securităţii. Fiecare instituţie are atribuţii specifice de securitate. Ineficienţa lor izvorăşte de cele mai multe ori din autonomiile de decizie paralele în domeniul securităţii. De aceea este obligatoriu un management de securitate integrat public-privat bazat pe un parteneriat inteligent în care prioritatea să fie securitatea cetăţeanului. Un management de securitate integrat impunea necesitatea existenţei în interiorul instituţiei publice sau private, în cazul nostru firma care deţinea clubul, a unui departament care să identifice şi să măsoare toate vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările la adresa instituţiei respective, fie că erau umane, materiale sau de altă natură. Departamentul trebuia, de asemenea, să fixeze obligaţiile fiecărui actor implicat şi să ia în calcul toate scenariile posibile. Cu alte cuvinte, este obligatoriu să ai o strategie de securitate în propriul tău areal. Măsurile ce se impun a fi luate sunt fixate împreună cu instituţiile implicate ale statului într-un parteneriat activ şi nu într-un mecanism de constrângere şi control ce permite numeroase abuzuri sau greşeli impardonabile ce conduc de cele mai multe ori la victime.
Instituţiile statului fixează cadrul legislativ, de conduită şi acţiune. Condiţionalităţile trebuie comensurate în funcţie de toate provocările securităţii dintr-o comunitate, fără ca statul să se manifeste mereu doar ca un controlor ce pedepseşte şi nu ca un furnizor de securitate. E limpede pentru orice analiză a accidentului de la Clubul Colectiv că administratorii clubului n-au luat nici o măsură de securitate. Ei au cedat unei firme specializate toată organizarea concertului, fără a se asigura că măsurile de securitate pentru fiecare ameninţare au fost identificate şi fără să ia în calcul profesionalismul actorilor care trebuie să le pună în aplicare.
În opinia noastră, legislaţia ar trebui să precizeze obligaţia tuturor firmelor de a avea în organigrama lor un departament de management de securitate, al cărui responsabil, specialist în studii de securitate şi nu în misiuni de pază, deţine şi aplică împreună cu colegii săi informaţii, analize şi măsuri necesare pentru orice potenţială situaţie de risc, de la incendii, până la problemele ce pot fi cauzate de clienţii unui club sau de orice manifestare în mediul înconjurător etc. Acest departament nu trebuie confundat cu o firmă de pază, care asigură doar un aspect al securităţii, anume ordinea. Sunt voci care spun că acest serviciu sau departament de securitate ar putea fi externalizat, pentru că există firme private de management de risc.
Pe de altă parte, este nevoie şi de un cadru legislativ mai clar în care să nu existe mai multe legi separate, pentru ISU, pentru primărie, pentru proprietari, ci o singură lege a securităţii, care să permită şi să ceară tuturor instituţiilor publice şi private din România să acţioneze în parteneriat.
Într-un studiu al Centrului pentru Studierea Democraţiei din UBB s-a vorbit despre necesitatea unui grad mai mare de transparenţă în domeniul securităţii naţionale. Cum vedeţi acest aspect?
Eu cred că aceasta trebuie înţeleasă ca o dezvoltare a culturii de securitate a fiecărui individ. Noi, ca universitate şi ca reprezentanţi ai societăţii civile, avem rolul de a conştientiza populaţia asupra riscurilor la care se supune. Colegii mei de la Centrul amintit spuneau că instituţiile de intelligence trebuie să fie mai transparente. Depinde ce se înţelege prin transparenţă. Instituţiile de intelligence au o logică specifică de funcţionare care nu este totdeauna conformă cu principiile transparenţei publice reclamată în dezbaterile privind democraţia contemporană.
În opinia noastră, aceste instituţii trebuie controlate civil cum cheltuiesc banii, dacă respectă sau încalcă legea. Trebuie avut în vedere statutul fiecărui serviciu de intelligence, relaţia cu societatea civilă sau relaţia dintre servicii şi celelalte instituţii ce asigură securitatea cetăţeanului şi securitatea naţională şi nu în ultimul rând relaţia dintre aceste instituţii şi instituţiile ce asigură funcţionarea justiţiei.
Şcoala noastră de securitate insistă pe dimensiunea civilă a securităţii, pe dimensiunea securităţii societale şi mai ales pe implicarea universităţilor, a ONG-urilor în dezvoltarea culturii de securitate a cetăţeanului. Aici mă refer la conceptul de securitate extins, care depăşeşte nivelul conceptului militar şi are în vedere aspecte precum sănătatea, educaţia, alimentaţia, economia, ecologia, în general riscurile asimetrice. Când vorbim despre securitatea umană avem mult mai multe provocări decât cele militare. În aceste privinţe, parteneriatul statului cu mediul academic este vital. La Centrul de Studii de Securitate din UBB, la Şcoala Doctorală de Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate facem cercetări extinse în domenii precum securitatea societală, securitatea ecologică, biosecuritate, terorism şi antiterorism, studii de intelligence, securitate economică, securitatea organizaţiilor etc.
Anul trecut am elaborat un studiu privind strategia de dezvoltare a oraşului Cluj-Napoca pe componenta ”safe city”. A fost un exerciţiu de parteneriat între universitate şi instituţii din Ministerul de Interne, care s-au arătat extrem de diligente şi preocupate de a identifica toate vulnerabilităţile, riscurile şi posibilele ameninţări privind securitatea comunităţii clujene.
Ce înseamnă „cultura de securitate în rândul populaţiei”?
Cultura de securitate înseamnă în primul rând, conştientizarea populaţiei asupra vulnerabilităţilor şi riscurilor pe care le are ca şi comunitate, ca şi societate şi totodată conştientizarea ameninţărilor asimetrice precum cele de nivel terorist, economic, ecologic, alimentar, etnic, politic. Pe lângă acest proces de conştientizare cultura de securitate presupune şi dezvoltarea unui comportament individual care să implice cetăţeanul în prevenirea producerii unor evenimente neplăcute sau gestionarea mult mai eficientă a unor evenimente care se pot produce.
Universitatea «Babeş-Bolyai» a lansat mai multe oportunităţi academice de dialog cu comunităţile locale şi regionale, cu ONG-uri pentru a clarifica aspecte legate de securitatea cetăţeanului. Organizăm anual conferinţe pe tematicile securităţii, dar nu este suficient ca numai mediul academic s-o facă. Toată această deschidere trebuie să meargă în cascadă, trebuie să existe o asociere între organizaţii şi actorii care pot influenţa cultura de securitate. Noi, de exemplu, ne deschidem spre toate instituţiile civile şi militare, dar există şi alţi actori, alţi transmiţători ai culturii de securitate.
Cum aţi defini profilul unui cetăţean care are cultura securităţii?
Cultura de securitate se bazează pe resposabilitate civică. Marile culturi de securitate precum sunt cele din SUA sau Europa Occidentală se bazează pe cetăţeni responsabili, în sensul că ei pot semnala, pot alerta imediat toate instituţiile atunci când semnalează un risc potenţial la adresa comunităţii sau subcomunităţii din care fac parte şi mai mult sunt organizaţi pentru a face faţă unor astfel de probleme. Nu trebuie însă făcută confuzie între cetăţeanul responsabil şi informatorii din serviciile de intelligence.
Un exemplu pozitiv este mama tânărului de la Craiova cercetat pentru propagandă jihadistă, care s-a dus la autorităţi când şi-a dat seama că fiul ei este în pericol şi că pune în pericol comunitatea din care face parte. Putem sesiza foarte multe aspecte de genul acesta, fie că suntem într-un club, la o întrunire în oraş sau în orice alt loc public sau privat.
Există un ghid care să îndrume cetăţenul în acest sens?
La noi nu există un astfel de ghid şi aici intervine resposanbilitatea, atât a statului, cât şi a societăţii civile şi a mediului academic. Statul foloseşte instituţiile care au monopol asupra violenţei fizice legitime pentru a elimina riscurile la adresa securităţii naţionale. În statele puternice din punct de vedere democratic, instituţiile controlate de Parlamente îşi respectă în mare parte obligaţiile atât faţă de cetăţean cât şi faţă de stat. Universităţile au un rol esenţial pentru a elabora un ghid de bune practici în ceea ce priveşte responsabilitatea cetăţenilor privind vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările la adresa cetăţeanului.
În ce măsură există o legătură între educaţie şi cultura de securitate?
Cultura de securitate este strâns legată de cultura educaţională. UBB, prin Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană pe care îl conduc, a propus Ministerului Educaţiei un program de licenţă în educaţie pentru securitate. Propunem, de asemenea introducerea în sistemul preuniversitar a unui set de discipline comune pentru toate specializările de liceu precum educaţie ecologică, rutieră, sexuală, religioasă, de securitate – văzute însă dintr-o perspectivă integrată, strategică a educaţiei pentru securitate.
Având în vedere creşterea riscurilor societale, credem că este momentul elaborării unui pachet educaţional complet privind studiile de securitate care să pornească de la nivel preuniversitar până la nivel universitar. Programul de licenţă s-ar numi „Educaţie civică pentru securitate“, iar în liceu, corespondentul va fi „Educaţia pentru securitate“. Există în SUA şi în şcolile occidentale astfel de discipline, care te învaţă cum să te comporţi în caz de incendiu, de violenţă, de atac armat. Cred că un stat resposabil e unul care se bazează foarte mult pe responsabilitatea cetăţenilor săi şi pe responsabilizarea acestora prin cultura de securitate. Această strategie trebuie să fie a unui întreg care să cuprindă cetăţeni educaţi pentru securitate şi multiplicatori de educaţie în acest domeniu. În acest caz, un element central îl va ocupa şcoala preuniversitară, universitatea, dar în acelaşi timp şi ONG-urile împreună nu separat. Filosofia ce stă la baza acestui demers are în vedere dimensiunea holistică a securităţii, a unui întreg ce se bazează pe relaţiile ce trebuie stabilite între diferiţi actori precum Preşedenţia, Parlamentul, Guvernul, Şcoala, Universitatea, ONG-urile, Biserica etc.
Ce ar trebui mediul privat să facă pentru a avea un sistem de securitate integrat funcţional?
Mediul privat e extrem de important, pentru că se adresează cetăţenilor, e format din cetăţeni. De aceea departamentul de management de securitate este extrem de important. În România acest tip de departament funcţionează în foarte puţine locuri, în schimb, dacă vă uitaţi la multinaţionale există o cultură extinsă şi solidă a managementului de securitate. Un alt concept pe care am încercat să-l dezvoltăm în «Şcoala Transilvană de securitate de la UBB» este cel de business competitive intelligence, tradus în limba română ca ”informaţii pentru afaceri”. Există un intelligence privat, care face parte din cultura de securitate. În opinia noastră, nu trebuie să gândim că acest serviciu privat de securitate are ca obiect de activitate doar spionajul economic, întrucât orice manager privat doreşte să trăiască într-o societate cât mai stabilă, cât mai sigură. Prin consecinţă, un manager de securitate privat poate contribui substanţial la consolidarea securităţii cetăţeanului. De cele mai multe ori vedem că atentatele sunt gândite şi executate de indivizi cu pregătire universitară şi care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. Un „jihadist” poate lucra ca IT-ist, ca profesor, doctor, inginer, muncitor etc. În comunitatea lui trebuie să aibă şi are relaţionări. Din acest punct de vedere, e limpede că mediul privat are un rol fundamental, alături de cel public, la construirea culturii de securitate.
Ar trebui o lege care să responsabilizeze cetăţeanul în domeniul culturii de securitate. Să trecem de la constrângere la reponsabilitate, la conştientizarea cetăţeanului, conştienţi fiind că orice construcţie durabilă se face prin convingere, nu prin impunere. O astfel de lege ar trebuie să conţină cadrul instituţional în care se manifestă cultura de securitate. Cadrul instituţional în opinia noastră trebuie să se construiască complementar pe cei doi poli, militar şi civil. Ea ar trebui să încadreze legile Big-Brother, atât de controversate şi contestate, într-o manieră conştientă şi responsabilă, în care cetăţeanul este actor activ, partener şi beneficiar de securitate.
În acelaşi timp, legea pe care o propunem trebuie să conţină obiectivele ce trebuie atinse, mijloacele, resursele umane şi financiare necesare. Dacă dorim să avem o strategie de securitate trebuie să ştim exact, care sunt actorii, care sunt obiectivele, care sunt mijloacele avute la dispoziţie.
Dar instituţiile statului?
Instituţiile statului ar trebui să se bazeze pe resurse umane mult mai performante şi să aibă un management integrat al securităţii, adică să aibă viziunea de ansamblu, nu e suficient un minister precum cel înfiinţat în Guvernul Cioloş, al relaţiei cu societatea civilă, care e gândit ca o structură ierarhică, ministerială, ci e nevoie de un parteneriat între administraţia centrală şi societatea civilă care să funcţioneze pe principii de egalitate, aşa cum prevede guvernanţa. Şi este nevoie ca această construcţie să vină de sus în jos şi nu printr-o birocratizare excesivă.
În ceea ce priveşte ISU, cred că ar fi nevoie probabil de o creştere calitativă a resurselor umane, care să depăşească instrucţia militară şi problemele specifice situaţiilor de urgenţă. Ofiţerii ISU se adresează mediului privat şi public, pregătirea lor ar trebui completată în universităţi civile. Provocările sunt în zilele noastre mai degrabă societale şi este de preferat ca mediul militar să se orienteze spre o pregătire extinsă, în care rolul departamentelor de studii de securitate din universităţile civile este major.
În SUA există o cultură în acest sens, ofiţerii urmează cursuri de masterat sau doctorat la universităţi civile. Şi la noi există deja un bun început în această direcţie. În ultimii ani am avut foarte mulţi masteranzi şi doctoranzi din mediul militar sau al structurilor de intelligence.
Se vorbeşte despre necesitatea modificării legislaţiei în ceea ce priveşte serviciile de intelligence. Ce îmbunătăţiri legislative vedeţi necesare în acest sens?
În primul rând selecţia resurselor umane, care trebuie să ţină cont de toate evoluţiile societăţii contemporane, adică resursele umane trebuie să fie pregătite pentru a răspunde tuturor dimensiunilor societăţii, pe toate planurile- economic, social, societal, ecologic, militar etc.
Selecţia oamenilor se făcea prin intermediul institutele de şcolarizare proprii - institute militare, universităţi de apărare, academii militare, de intelligence. Există şi o procedură de selecţie a agenţilor din mediu privat şi public, dar cred că aceasta trebuie extinsă. Universităţile au resurse umane destul de bune şi e păcat să nu fie folosite. Viziunea noastră se bazează pe o colaborare mai deschisă între serviciile secrete, ministerul apărării, ministerul de interne şi universităţile civile.
De asemenea, susţinem o filosofie de securitate naţională care să lege intrinsec aceşti actori ai securităţii de ceea ce se numeşte „intelligence-ul extins” adică inteligence-ul complex care să ţină cont atât de mediul public, cât şi de cel privat. Se acceptă mai greu că există un intelligence privat, paralel, care este destul de dezvoltat, de multe ori multinaţionalele având servicii de intelligence bine dotate, plătite şi dezvoltate şi uneori mult mai competitiv decât cele ale statelor naţionale. Asta nu înseamnă încălcarea de competenţe, ci o deschidere, o colaborare între aceste servicii, care să nu fie făcută ”subteran”, ci trebuie acoperită de un cadru legislativ.
În normele de aplicare ale legii trebuie să vedem şi obiectivele propuse corelate cu cheltuielile. Am avut o teză de doctorat susţinută de un coleg din Ministerul de Interne care a făcut o analiză pe costuri şi beneficii privind relaţia ordine publică siguranţă şi securitatea cetăţeanului. În acest sens vedem noi trasparenţa instituţiilor de securitate naţională: cât cheltuiesc şi câtă ordine şi siguranţă avem ca cetăţeni. Concluzia era că se cheltuiesc de multe ori ineficient şi iresponsabil resurse financiare fără ca rezultatele să fie la nivelul aşteptat.
Carte de vizită - Adrian Ivan
Adrian Ivan a înfiinţat în 2012 programul de studii universitare „Studii de Securitate” la Facultatea de Istorie şi Filosofie, din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai”, care are ca scop crearea şi susţinerea noii profesii, prezentă în nomenclatorul de funcţii din România - cea de manager şi negociator de securitate. Printre direcţii de cercetare ale specializării sunt guvernanţa europeană, guvernanţa securităţii, factorii neconvenţionali de risc, politica de securitate a României, securitatea ecologică, economică, geopolitica şi geostrategia etc. Ivan este profesor universitar, doctor în Relaţii Internaţionale şi a obţinut o diplomă de studii superioare la Institutul European al Universităţii din Geneva, unde a studiat timp de 4 ani.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
