Lider al comunităţii LGBTQ din Cluj: „Homosexualitatea nu este o modă şi nu se poate schimba cu rugăciuni, post sau tratamente“
0
Lucian Dunăreanu are 40 de ani, e antreprenor şi unul dintre liderii comunităţii LGBTQ din Cluj. În opinia sa, intoleranţa românilor faţă de homosexuali şi lesbiene s-ar explica prin teama de necunoscut, „de ceva cu care ei nu au avut contact şi despre care au auzit o întreagă serie de poveşti, bazaconii şi informaţii eronate“.
Liderul Asociaţiei Pride România, Lucian Dunăreanu, susţine că teama de a fi altfel, spaima de necunoscut ar fi unul din lucrurile care au transformat comunitatea LGBTQ „într-un Bau-Bau naţional“.
Acesta povesteşte, într-un interviu pentru „Adevărul“, cine este comunitatea LGBTQ şi prin ce drame trec unii membri, respinşi şi bătuţi de propria familie.
Spuneţi-ne cine sunteţi.
Mereu am simţit că la cele mai simple întrebări, cele care mă vizează ca persoană, este cel mai greu de răspuns. Cine sunt eu? În momentul de faţă pot spune ca sunt un suflet chinuit care-şi caută liniştea. Daca m-aţi fi prins în cu totul altă stare v-aş fi răspuns probabil cu mai puţină sinceritate.
Societatea m-a învăţat ca trebuie să-mi ascund trăirile şi emoţiile personale şi rareori mi-am deschis sufletul, tocmai pentru a nu fi şi mai mult atacat. Mă simt singur. Mă simt respins. Mă simt, probabil ca mulţi alţii, un paria al societăţii asupra căruia se îndreaptă de cele mai multe ori priviri ciudate şi mesaje pline de ură pentru că am acceptat să nu mă mai ascund şi să încerc să trăiesc pe cât pot o viaţă fericită, în armonie cu ceilalţi.
Povestea mea e una simplă, ca a multora dintre noi. Am copilărit şi crescut într-un oraş municipiu de judeţ, Ploieşti, unde am avut şansa să primesc o educaţie bună de la bunicii mei care m-au crescut dar şi de la părinţi, în puţinul timp liber pe care-l aveau. Încă de mic am fost pasionat de pictură, de teatru şi balet. Mi-am dorit să fac cursuri de teatru, dar părinţii au ales să mă dea la aeromodelism. Mi-am dorit un liceu de arte dar a trebuit să aleg un liceu economic. De mic aveam spirit antreprenor şi organizam spectacole sau diferite evenimente. Simultan, la insistenţele unui manager de televiziune locală, am urmat un curs de jurnalism care, spre surprinderea mea, mi-a deschis noi orizonturi. După majorat, fără susţinerea financiară a părinţilor mi-am urmat marea mea pasiune: teatrul şi, pentru a mă întreţine, am continuat să lucrez în instituţii de presă tv şi presă scrisă.
„«SĂ NU TE MAI VĂD!» AU FOST ULTIMELE CUVINTE PE CARE LE-A ROSTIT PRINTRE PUMNI ŞI PICIOARE“
Când aţi realizat că sunteţi homosexual?
Simţeam că sunt altfel de mic, simţeam că mă atrag băieţii în locul fetelor şi întorceam capul după aceştia. Peste tot vedeam modele heterosexuale: mama cu tata, bunicii, prietenii de familie, vecinii, personajele din filmele de la acea vreme.
Nicăieri nu întâlnisem şi nu auzisem să existe băieţi ca mine care să fie atraşi de alţi băieţi. Mă simţeam un rebut şi încercam să mă vindec, cunoscând fete şi canalizându-mi cumva gândurile spre ele. Nu am reuşit nicicum. Dimpotrivă, deveneam tot mai depresiv şi începeam să am gânduri sinucigaşe.
Într-un final, am început să mă accept aşa rebut cum sunt şi am conştientizat că oricâte eforturi aş face, nu mă pot minţi dar mai ales nu-mi pot bate joc de o fată care ar putea fi mult mai fericită şi împlinită alături de cineva care să fie atras de ea cu adevărat. Acesta este şi motivul pentru care sunt pro educaţie sexuală în şcoli. Dacă aş fi primit informaţiile astea, m-aş fi descoperit şi acceptat mult mai uşor aşa cum sunt, fără să trec prin suferinţă.
Cum au reacţionat părinţii când au aflat?
Un punct de cotitură a vieţii a fost atunci când părinţii au aflat de orientarea mea sexuală. M-am ascuns faţă de ei pentru că nu ar fi înţeles că nu sunt de vină cu nimic. Nu aveau educaţia şi nici informaţia să înţeleagă tot acest proces. După Revoluţie, am auzit pentru prima dată termenul de „homosexual“ când tatăl meu comenta cu înverşunare o anumită ştire de la tv. Atunci am conştientizat că aceasta era categoria de oameni din care făceam şi eu parte iar toate injuriile şi limbajul tatălui meu m-au făcut să mă tem să afle vreodată că şi eu sunt aşa.
Inevitabilul s-a produs, cineva cu „bune intenţii“ având grijă să-i spună. „Ne-ai făcut familia de râs!“, „Tu nu mai faci parte din familia asta!“. „Să nu te mai văd!“ au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit printre pumni şi picioare. Am plecat. De atunci sunt singur. Mi-am căutat liniştea, am căutat să fiu iubit şi am căutat o familie.
Iar la Cluj aţi ajuns...
Întâmplarea sau destinul a făcut să ajung la Cluj. Aici am cunoscut oameni minunaţi, mult mai prietenoşi şi am decis să-mi iau viaţa de la zero. Simultan cu un loc de muncă pe care mi l-am găsit destul de uşor, am simţit că nu mai vreau ca alţii să treacă prin experienţele mele. Aşa mi-a venit ideea prin 2002 de a forma un fel de grup, o iniţiativă care să se adreseze problemelor comunităţii, care să unească oamenii ca şi mine şi care să explice celorlalţi că nu suntem cu nimic mai puţin oameni decât majoritatea, doar pentru că ne-am născut aşa.
Am început cu seri de discuţii, redactarea unui newsletter, editarea unor reviste şi, într-un final, organizarea unui minifestival de film. Toate acestea au dus ulterior la conceperea unei întregi structuri de evenimente şi campanii locale de sensibilizare şi informare a opiniei publice. 12 ediţii ale festivalului de film devenit deja internaţional „Serile Filmului Gay“, primul „Cluj Pride“ din istoria Clujului cât şi campania „#SpuneDrept“ fac parte din seria evenimentelor majore cu care acel grup, transformat acum în ONG - Asociaţia Pride România -, se poate mândri.
Serile Filmului Gay FOTO: arhiva Lucian Dunăreanu
„O SUMEDENIE DE TEME ŞI MESAJE FALSE NE-AU TRANSFORMAT ÎNTR-UN BAU-BAU NAŢIONAL“
Cum vă percep românii?
Potrivit celui mai recent Eurobarometru pe discriminare dat publicităţii în octombrie 2015, doar 36% dintre români sunt de acord că persoanele homosexuale, lesbiene şi bisexuale trebuie să aibă aceleaşi drepturi cu persoanele heterosexuale - în comparaţie cu 71% media europeană - şi doar 24% dintre români cred că relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex sunt perfect normale - 67% media europeană). Doar 21% dintre români cred despre căsătoria între persoanele de acelaşi sex că ar trebui permisă pretutindeni în Europa, În timp ce media europeană este de 61%.
Suprapunând harta homofobiei cu harta fostelor ţări cu regimuri comuniste, o să observăm o mare coincidenţă, sociologii interpretând homofobia drept o sechelă a comunismului, caracterizat de un puternic conservatorism social.
Ca şi în alte ţări vecine, anii de opresiune asupra valorilor democraţiei în perioada comunistă şi-a spus cuvântul. Oamenii au fost formaţi să nu deschidă gura, să nu se împotrivească, să nu se revolte, să accepte tot ce li se dă. Schimbările sunt majore, însă, în ultimii ani, numărul celor care îşi doresc o schimbare şi luptă pentru ea creşte pe zi ce trece.
Cum credeţi că se explică această intoleranţă a românilor faţă de homosexuali/lesbiene?
Teamă.
Teamă de?
Teama de necunoscut, teama de diferit, teama de ceva cu care ei nu au avut contact şi despre care au auzit o întreagă serie de poveşti, bazaconii şi informaţii eronate. Şi înainte dar mai ales în ultimii ani, anumite grupări au încercat şi au reuşit să injecteze opiniei publice o sumedenie de teme şi mesaje false în ceea ce ne priveşte, care ne-au transformat într-un Bau-Bau naţional.
Nimeni nu vă poate transforma pe dumneavoastră sau pe copilul dumneavoastră în homosexual sau lesbiană. Orientarea nu se schimbă, iar cercetătorii spun clar că este vorba de un complex de factori, printre care factori genetici şi hormonali. Homosexualitatea nu este o modă şi nu se poate schimba cu rugăciuni, post sau tratamente. Faptul că un copil vede doi bărbaţi sau două femei pe stradă sărutându-se sau ţinându-se de mână nu îşi va schimba orientarea prin puterea exemplului. Iar aici intervine rolul părintelui şi al dascălilor de a educa.
Nu putem să ascundem de copii o realitate existentă. O realitate prin care şi ei pot trece, fie că ne dorim sau nu, fie că conştientizăm sau nu că şi copilul nostru poate fi altfel. În loc să ascundă realitatea, părinţii ar trebui să comunice mai mult cu copii, să le explice că oamenii sunt creaţi cu o atât de mare diversitate, că unii se nasc albi şi alţii negri, unii stângaci, alţii dreptaci, unii sunt blonzi sau bruneţi, că marea majoritate a oamenilor iubesc persoane de sex diferit, dar că există şi oameni care iubesc persoane de acelaşi sex sau de ambele sexe. Şi că toţi, indiferent de diferenţele dintre ei, sunt la fel, egali şi trebuie să se respecte şi să trăiască în armonie. Ce mesaj mai bun de atât poţi să dai copilului tău?
Orele de educaţie în şcoli ar ajuta totodată noua societate să fie mai informată şi educată. Uitându-mă pe diferite forumuri de discuţii, am văzut că adolescenţii au foarte multe nelămuriri, întrebări şi ar fi mai indicat să primească răspunsuri bine informate de la persoane special instruite.
Serile Filmului Gay FOTO: arhiva Lucian Dunăreanu
„TAXELE NI LE PLĂTIM CA TOŢI CEILALŢI CETĂŢENI AI ŢĂRII“
Ce anume ar fi bine să înţeleagă omul de rând despre comunitatea LGBTQ?
Comunitatea noastră, ca şi întreaga societate românească, e diversă: cu oameni din diferite clase sociale, de diferite etnii, tăcuţi sau vocali, deschişi faţă de ceilalţi sau care încă se ascund, suntem religioşi sau atei. Suntemstudenţi, medici, profesori - unii inclusiv de religie - , avem părinţi, fraţi, surori, unii au restanţe iar alţii sunt şefi de promoţie. Ca toţi ceilalţi, iubim şi suferim, avem visuri şi ţeluri în viaţă. Şi pentru noi ziua are tot 24 de ore şi taxele ni le plătim ca toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării. Nu suntem cu nimic mai buni sau mai răi.
Într-un comunicat de presă dat zilele trecute susţineţi că membrii LGBTQ sunt ”uitaţi” în afara legii. La ce vă aşteptaţi de la statul român să facă?
Statul român ar trebui să ne privească în primul rând cu cu respect şi totodată să ne ridice în grad, de la cetăţeni de rangul doi, cum suntem acum, cu mai puţine drepturi decât toţi ceilalţi.
Cu toate că politicienii stau cam prost la capitolul respect faţă de electorat, aceştia ar trebui să-şi schimbe năravurile şi să se încline mai mult spre nevoile şi dorinţele celor care i-au votat, inclusiv şi spre ale noastre.
România ar fi una mai frumoasă, cu oameni calzi şi prietenoşi, fără atâta ură şi dezbinare dacă acestor politicieni le-ar păsa cu adevărat să promoveze educaţia şi cultura şi să crească gradul de educaţie al poporului, încă de pe băncile şcolilor, pornind cu noua generaţie. Nu am văzut deloc nici în şcoli, dar nici în mass-media campanii naţionale finanţate de Guvernul României de conştientizare şi sensibilizare a opiniei publice împotriva instigării la ură sau împotriva discriminării. Orele de educaţie civică şi orele de educaţie sexuală ar clarifica adolescenţilor şi ar aduce răspunsuri la diferitele probleme reale şi întrebări pe care le au aceştia.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
