INTERVIU Marcel Iureş, despre turnura pe care o putea lua viaţa sa: „Mi s-a spus că aşa vin milioanele de dolari, că trebuie să mă mut definitiv în SUA“
0Cu zeci de roluri interpretate pe scenele din întreaga lume, trei Premii UNITER şi apariţii numeroase în producţii cinematografice de succes, alături de alte nume mari ale filmului, Marcel Iureş este unul dintre cei mai cunoscuţi actori din România. Iureş, care s-a lansat acum 40 de ani la Teatrul Naţional de la Cluj, s-a întors pentru a primi premiul de excelenţă în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) 2019.
Recunoscut şi apreciat în egală măsură pentru cariera sa în cinema, dar şi pentru ceea ce înseamnă în teatrul românesc, actorul în vârstă de 67 de ani este preşedintele Fundaţiei Teatrul Act, prima instituţie artistică non-guvernamentală autohtonă, devenită în 1998 Teatrul Act, primul teatru independent cu sală proprie din România postdecembristă.
Celebrul actor este recunoscut la valoarea sa şi în străinătate. Şi-a început cariera internaţională după turneul din 1994, susţinut în Marea Britanie cu spectacolul „Richard al III-lea”, în regia lui Mihai Măniuţiu. Deşi a primit numeroase oferte de la diferite teatre britanice le-a refuzat, pentru a se dedica teatrului românesc. A acceptat în schimb câteva colaborări la Hollywood şi a jucat alături de Brad Pitt, Antonio Banderas şi Tom Cruise în „Interviu cu un vampir“ (1994), nominalizat la două Premii Oscar. Iureş şi Tom Cruise au fost colegi de platou şi la filmările pentru „Misiune imposibilă“ (1996).
Au urmat apoi roluri majore în „The Peacemaker“ (1997, cu George Clooney şi Nicole Kidman) şi „Hart’s War“ (2002, cu Bruce Willis şi Colin Farrell), iar în 2007 a apărut în megahitul de box-office „Piraţii din Caraibe: La capătul lumii“, nominalizat la două Premii Oscar. A avut ocazia să colaboreze şi cu marele regizor Francis Ford Coppola, în „Youth Without Youth“ (2007), iar în ultimii 10 ani l-am mai putut vedea şi pe micul ecran, în serialele „Strike Back“ (2013), „Crossing Lines“ (2013-2014) şi „The Game“ (2014). Despre film, teatru, oferte din SUA, dar şi altele, Marcel Iureş a vorbit cu „Adevărul” într-un interviu acordat cu doar câteva ore înainte de a primi premiul de excelenţă la TIFF.
Adevărul: Domnule Iureş, iată-vă la Cluj, din nou, după 40 de ani de când aţi debutat chiar pe scena teatrului clujean. Urmează să primiţi un nou premiu, de această dată la TIFF. Al câtelea premiu din cariera dumneavoastră este?
Marcel Iureş: Voi fi sincer cu dumneavoastră: chiar nu ştiu al câtelea premiu este. Nu le-am ţinut evidenţa, însă nu vreau să se înţeleagă greşit. Un actor face artă de dragul artei, nu cu gândul la premiile pe care le-ar putea obţine. Însă nu e mai puţin adevărat că de fiecare dată când am fost premiat, m-am bucurat foarte mult. E şi normal, zic eu, să te bucuri atunci când vezi că eşti apreciat, pentru că altfel nu ai fi premiat. Mă bucură foarte mult premiul de excelenţă de la TIFF, mai cu seamă că vine din partea unui festival atât de important. Şi revin cu plăcere, cu emoţii la Cluj, n-am cum să uit că aici am debutat în teatru, aşa cum nu voi putea uita tot ceea mi-a dăruit de-a lungul anilor acest oraş.
„Nu regret alegerea făcută“
Aminteaţi de apreciere. Aţi fost şi sunteţi foarte apreciat şi în străinătate şi sunt convins că aţi avut numeroase oferte de a rămâne acolo, mai ales după rolurile din producţiile hollywoodiene. Cum se face că aţi rămas în ţară?
Da, e adevărat, am avut destule oferte de a rămâne în SUA. Mi s-a propus să mă mut definitiv în SUA, dar am refuzat. Mi s-a spus că aşa vin milioanele de dolari, că trebuie să mă mut. Le-am spus: „Ok, stau în România, dar pot veni oricând, iau avionul şi vin când e cazul, ajung în 10-15 ore. Dar aşa nu voiau ei. Nu regret alegerea făcută. Mi-ar fi fost greu să trăiesc într-o altă ţară, e greu să exişti într-o altă limbă decât cea maternă, chiar dacă tu cunoşti limba respectivă. Plus că aici e familia mea, aici e totul.
Aţi jucat alături de numeroase vedete de cinema, nume uriaşe. Aţi legat prietenii cu unii dintre ei, vă mai vedeţi, păstraţi legătura?
Să vă spun sincer, cu toţi am rămas în relaţii bune. N-aş putea spune dacă suntem prieteni buni sau nu, dar am rămas în relaţii bune cu toţi. Însă ei trăiesc acolo, au proiectele lor, viaţa lor, iar eu sunt aici, cu ale mele. Aşa că nu prea mai vorbim, fiecare este aglomerat cu proiectele lui, nu prea avem când şi cum să ne vedem.
Aţi început în teatru, dar aţi ajuns un nume important şi pe marile ecrane. În care ipostază vă simţiţi cel mai bine, ca actor de teatru sau de cinema?
Prefer teatrul, clar, dar evident că îmi place şi filmul. Diferenţa între teatru şi film? Teatrul e ca fata săracă, dar foarte frumoasă. Filmul e fata plină de bani, dar nu neapărat frumoasă. Cei mai mulţi aleg filmul, „fata cu banii”. Să faci bani e în ziua de azi o modă, lumea nu prea îşi mai ascultă inima.
Şi totuşi, filmul românesc încă se confruntă cu probleme. Care consideraţi că e sursa acestor neajunsuri?
Totul pleacă de sus, de la atitudinea faţă de film, faţă de artă în general. Există suficienţi regizori şi actori care au arătat că pot face o treabă excelentă, dar nimeni nu poate face şi partea statului. Aici nu vorbesc neapărat de finanţare, mă refer la atitudine, la lipsa de interes. Mulţi regizori români, actori, au reuşit să facă o treabă bună având bugete derizorii, aşa că eu cred că ar merita şi ar putea face mai mult. Pentru că România are actori şi regizori buni, inclusiv cei care vin acum din urmă.
„Avem geamantane întregi de subiecte de care nu se atinge nimeni“
Dacă mâine aţi dispune de un buget nelimitat care să vă permită să lucraţi cu cei mai buni actori şi regizori, pe care genuri de filme aţi miza?
Să ştiţi că am făcut exerciţiul ăsta, chiar am discutat despre asta în trecut cu diverşi colegi. În filmul românesc există multe teme neatinse încă sau insuficient explorate. Mă gândesc la filmul de dragoste, care nu a prea fost băgat în seamă la noi, a fost ignorat de cinematografia românească. Apoi, filmul psihologic contemporan. Aici avem geamantane întregi cu subiecte de care nu se atinge nimeni, fie că e vorba de drame psihologice, filme de spionaj, drame cu eroi din Afganistan şi nenumărate alte posibilităţi, aproape infinite. Şi mai e filmul istoric, mă refer la filmul istoric de foarte bună calitate. Ar trebui rescris total, pornind de la realităţi, şi nu pe baza miturilor şi a comenzilor de la partid, aşa cum se făcea pe vremuri.
Înţeleg că nu sunteţi fanul filmelor realizate de Sergiu Nicolaescu...
Aşa este, nu sunt fanul filmelor istorice care s-au făcut la noi. Mai ales în perioada comunistă. Iar ce făcea Sergiu Nicolaescu erau filme la comandă, în care nu se ţinea cont de realitatea istorică.
Artistul, ieri şi azi
Dacă e să ne referim strict la rolurile dumneavoastră, de care sunteţi cel mai încântat?
Dacă vorbiţi de film, au fost, cred, trei sau patru care mi-au plăcut în mod deosebit. Îmi amintesc acum de „Să mori rănit din dragoste de viaţă”, film regizat de Mircea Veroiu. A fost făcut, cred, prin '84 şi era alb-negru. Am jucat alături de actori extraordinari precum Claudiu Bleonţ, Gheorghe Visu, Tora Vasilescu sau Dragoş Pâslaru. Şi a mai fost, cred, un rol în „Domnişoara Aurica”. Aici aveam un rol de artist nebun.
Artist nebun la propriu?
Nu, zic şi eu acum nebun. Aşa cumva era perceput artistul în anii respectivi. Era văzut ca un aristocrat decăzut, vicios, beţiv şi plin de alte defecte.
În ce măsură s-a schimbat acum această percepţie?
Păi, de schimbat s-a mai schimbat în ultimul timp. Acum, actorul e văzut ca o monedă de schimb, un bibelou ţinut undeva bine şi scos din când în când, în cazuri fericite, la suprafaţă.
V-aţi gândit vreun moment să renunţaţi la actorie din cauza modului în care erau percepuţi actorii şi din cauza problemelor din teatrul şi filmul românesc?
Eu nu, dar dacă mă întrebaţi, a existat un moment în care mama mi-a zis să renunţ neapărat. Bine, nu din cauza percepţiei asupra actorilor. Eram încă începător şi ţin minte că mama a venit să mă vadă pe scenă. Jucam în „Oedip salvat”, o piesă scrisă de Radu Stanca şi plângeam pe scenă... bine, plângeam fiindcă aşa era rolul, dar chiar mă implicam şi atunci, trăiam acest rol. Iar după piesă, a venit mama la mine şi mi-a spus: „Dragul meu, acum să te văd că-ţi faci bagajele şi vii acasă, eu nu pot să te las aici, o să mori aşa”. Dar a înţeles rapid că acesta e drumul meu, că actoria însemna şi atunci totul pentru mine. Aşa că am continuat şi iată-mă aici.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
