Cluj: VIDEO FOTO Doina, o comoară pe cale de dispariţie

adevarul

Publicat: 08.10.2009 20:21

Ultima actualizare: 09.08.2022 01:37

Cluj: <b> VIDEO FOTO</b> Doina, o comoară pe cale de dispariţie

În Ţara Lăpuşului, nu există gospodărie în care să nu găseşti pe cineva care să doinească. Tinerii, însă, nu mai ţin la tradiţie.

Inclusă, în urmă cu câteva zile, pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO, doina îşi pierde, încet-încet, rădăcinile. În judeţul Maramureş, una din puţinele zone ale României în care doina se mai păstrează, singurii care mai ţin la tradiţie sunt bătrânii. Tinerii aproape că nu mai dau doi bani pe ea.

În satul Lăpuş, toţi îl cunosc pe Nicolae Piţiş. Stă în Valea Iederii, departe de sat, aşa cum a trăit toată viaţa, la casa lui din vârful dealului. De când se ştie, a îndrăgit cântecul tradiţional. Ajuns la 71 de ani, iubeşte la fel de mult doina. Vorbeşte despre ea ca despre lucrul cel mai de preţ pe care îl are. Iar de cântat, o face mereu cu plăcere.

Odată intrat în gospodăria lui, te invită să îi admiri instrumentele: fluiere vechi de zeci de ani, dar şi o trâmbiţă făurită chiar de el. „N-am avut ce face, trebuia să o fac, că la început era lungă de tot, avea trei metri. Şi când am fost cu avionu’ să cânt în străinătate, nu încăpea decât agăţată. Da’ se lovea de blocuri”, râde cu poftă rapsodul. El a devenit cunoscut graţie stilului său inconfundabil de a interpreta „horea-n gât” sau hora cu noduri, cum a denumit-o fostul său discipol Grigore Leşe, care a petrecut trei ani la el în bătătură, deprinzând tainele acestui fel de a „hori”.

Vezi aici o galerie foto cu ultimii doinitori din Ţara Lăpuşului

Doina, tradiţie în familia Piţiş

„De mic am învăţat, de când mergem cu oile pe hotar. De atunci, am horit peste tot pe la clăci. Un bunic m-o învăţat şi după aia m-am învăţat io să cânt şi la fluier, şi la frunză, şi la trâmbiţă”, povesteşte Nicolae Piţiş. Aşa cum el a deprins arta interpretării melodiilor tradiţionale, a căutat să împărtăşească şi altora darul său. Nu prea i-a reuşit, că doar „aşa cum nu toţi căţeii îs câini de oi, nu toţi oamenii ştiu cânta”. „Mulţi horesc, da’ nu prea ştiu ce. Mai zic şi ei din ce prind de pe la alţii”, mai spune Piţiş.

Printre puţinii care mai cântă cu el sunt surorile sale, Maria şi Măriuca. „Ne place tare mult să cântăm. Numa’ că io am cam uitat cuvintele şi glasul”, explică Maria, dar nu apucă să-şi termine vorbele, că fratele ei şi începe să horească. Întâi din fluier, apoi cu vocea.

I se alătură şi femeia, iar Valea Iederii, cufundată până atunci într-o linişte aproape mormântală, începe să răsune. Când de dor şi de jale, când de fericire. Când îşi încheie cântarea, Nicolae Piţiş scapă, cu regret, o constatare: „Dacă şi tinerii s-ar bucura să horească aşa ca mine…”.

„Mi-o fost tare drag să horesc”

Nu departe de Lăpuş, la Cupşeni, Anica Butcure sau lelea Anică, aşa cum îi spune toată lumea, e una dintre femeile despre toţi din zonă ştiu că „horeşte minunat”. Femeia de 79 de ani mărturiseşte că a ajuns să îndrăgească doinele de când era mică. „Stăteam cu bătrânii din sat, cu bunicii şi acolo am învăţat şi eu. După aia mi-o fost tare drag a mere să horesc oriunde. Cânt de toate… hore de mame, de taţi, de căsoi, de pădure”, spune lelea Anică. La fel ca ea, sunt nenumărate femei în sat, care doinesc încă aşa cum au învăţat din bătrâni. Fiecare, spune femeia, a cules cântecele, iar unele chiar au compus propriile variante. La fel şi ea. „După ce am auzit eu de la bunici şi după ce mai ştiam, am făcut şi eu hori”, se laudă lelea Anică şi începe să cânte o doină scrisă de ea.

La fel ca rapsodul Piţiş, şi femeia din Cupşeni are un mare of: faptul că tinerii nu mai dau doi bani pe tradiţie şi nu mai sunt interesaţi să înveţe doine: „Ei îs acuma cu alealalte, de-s tătă ziua la televizor. Dacă-s proşti…”.

La 16 ani, culege doine din bătrâni

Şi totuşi, orice regulă are excepţiile ei: în satul învecinat Cupşeniului, Ungureni, Viorica Ungur, de 16 ani, ţine cu orice preţ să continue tradiţiile din bătrâni. „Tata cânta tare frumos şi a început să-mi placă şi mie. Încet-încet, am învăţat horile cu noduri, iar de pe la 10 ani ma mers la multe concursuri şi festivaluri”, spune tânăra, care este, în paralel, elevă la Liceul „Petru Rareş” din Târgu-Lăpuş şi la şcoala Populară de Arte din Baia Mare, unde merge de cel puţin două ori pe săptămână. Viorica, însă, nu doar cântă, ci şi contribuie la promovarea tradiţiilor din Ţarta Lăpuşului, culegând doine bătrâneşti din satul natal. „Am deja vreo zece, culese de la femeile bătrâne. Şi ele, la rândul lor, le au de la bunici. Sunt doine de sute de ani pe care, până când le-am cântat eu, nu le-a mai auzit nimeni decât în sat”, povesteşte tânăra, nedumerită, la rândul ei, de faptul că puţini dintre cei de vârsta ei se mai preocupă de horit: „Talentaţi sunt mulţi , chiar foarte mulţi. Dar nu vor să cânte. Nu sunt deloc interesaţi. Păcat…”

Ce te legeni, bradule,
Fără ploaie, fără vântu,
Cu cetina la pământu?
Di ce să nu mă leagăn
Dacă oiţăle vinu
Vin oile de la munte
Şi rămân plaiurile mute
Vin oile tăt la vale
Şi rămân târlile goale,
Strungi rămân fără oiţă
Şi scaun fără băciţă
Leagănă-te vârf de bradu
Că şi eu m-am legănatu
După cine mi-o fost dragu, mă.
O, măi frumos îi izvoraşu,
Mai frumos îi ciopănaşu
Când pleacă cu-a lui oiţă
Despărţindu-l de băciţă.
Leagănă-te vârf de bradu
Că şi eu m-am legănatu
După cine mi-o fost dragu.
(Doină culeasă de Nicolae Piţiş)

La braţ cu “Căluşul”

La reuniunea Comitetului pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, care a avut loc la finele lunii trecute, la Abu Dhabi, în Emiratele Arabe Unite, doina a intrat în patrimoniul UNESCO, alături de alte 75 de propuneri din întreaga lume. „Cunoscută sub diverse nume în România, «doina» este un cântec liric, solemn, improvizat şi spontan. Înainte de anul 1900 a fost singurul gen muzical în multe regiuni ale ţării“, se menţionează pe site-ul UNESCO. România mai este prezentă pe această listă cu „Ritualul Căluşului“, inclus în patrimoniul cultural imaterial al umanităţii UNESCO la 25 noiembrie 2005.