REGIONALIZARE Cum să fie România?

Regiuni simple vs regiuni cu statut special. ADS vă prezinte două formule de regionalizare a României, gândite chiar la Cluj-Napoca. ADS continuă proiectul jurnalistic dedicat reformprii administrative a ţării, prezentând opiniile a doi dintre „părinţii" ideii de regionalizare a României, ambii clujeni.

Ideea de regionalizare nu este una nouă. Despre necesitatea reorganizării administrativ-teritoriale se discută încă de la sfârşitul anilor '90, iar primele idei în acest sens au plecat chiar din inima Ardealului. Doi clujeni, jurnalistul Sabin Gherman, fost raportor pentru României în Parlamentul European, şi politologul Bakk Miklos, cadru universitar la Facultatea de Şţiinţe Politice şi ale Comunicării, au semnat şi dat publicităţii, în 2001, independent unul de altul, două variante prin care vroiau să schimbe faţa României.

E vorba de un proiect de descentralizare, întocmit de Sabin Gherman, şi de „Memorandumul pentru regionalizarea României", un document semnat de mai mulţi intelctuali ardeleni, români şi maghiari, membri ai Grupului „Provincia", printre care şi Bakk Miklos. Ambele proiecte propuneau împărţirea statului român în regiuni. Primul pleda înfiinţarea unor regiuni autonome, pe fundamente istorice, iar al doilea se centra pe înfiinţarea unei regiuni cu statut special în Ţinutul Secuiesc şi obţinerea autonomiei acestuia. Cele două iniţiative au eşuat la vremea respectivă în încercarea de a crea o dezbatere public reală, iar autorii lor au fost blamaţi de majoritatea opiniei publice româneşti.

Necesitatea regionalizării

Acum când, necesitatea regionalizării României a fost recunoscută oficial, atât de Preşedinţie cât şi de Guvern, Sabin Gherman şi Bakk Miklos susţin în continuare că punctul de plecare al acestui proces ar trebui să fie regiunile istorice. Politologul Bakk Miklos spune că România este cea mai mare ţară din Uniunea Europeană fără o structură administrativă regională, iar amânarea reorganizării ar avea consecinţe în privinţa dezvoltării şi acomodării la spaţiul european. Gherman afirmă că regionalizarea trebuie înţeleasă doar ca un instrument al descentralizării, nu un scop în sine, iar întrebarea fundamentală rămâne câţi intermediari se află între stat şi cetăţean şi ce lucrează aceştia. „Este vorba de o mai eficientă recompunere administrativă, financiară, identitară a tot ceea ce numim interes naţional pe termen lung. Până la urmă e o nevoie a modernităţii pe care ne-am refuzat-o mereu", este de părere Gherman.

Omul simplu şi regionalizarea

Istoricii şi sociologii clujeni susţineau, în prima parte a demersului nostru jurnalistic, că e nevoie de scenarii şi studii temeinice înainte să se facă reforma administrativă, studii în care să ceară şi părerea oamenilor simpli, care sunt mai mult confuzi şi nu ştiu ce să înţeleagă din proiectul guvernanţilor, pe care nu l-au auzit prezentat coerent nicăieri. Părerea lor este înpărtăşită şi de Bakk Miklos. „Se vede foarte clar că proiectul regionalizării este departe de a fi discutat, explicat oamenilor, susţine universitarul. Pentru Sabin Gherman, relansarea dezbaterii în acest an este o confirmare a faptului că avea dreptate acum 10 ani, când a scris proiectul: „Pentru mine dezbaterile astea au şi o miză personală: după procese de trădare, după acuzaţii de spionaj şi alte lături, acum pot să explic copiilor mei că am avut dreptate şi putem fi mândri împreună. Sunt multe nopţi în care m-am gândit ce vor şti copiii mei, despre mine, într-o zi. Acum dorm liniştit".

Prima iniţiativă

Primul proiect legat de descentralizarea statului român a fost făcut de Sabin Gherman în 2001, în calitate de raportor al României în Parlamentul European. El crede că modelele german şi polonez de organizare administrativ-teritorială ar fi cele mai eficiente şi că noua faţă a României ar trebui să plece de la regiunile istorice. „Maramureşul, Crişana, Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina, plus Bucureştiul, pot exista în deplină coerenţă cu ceea ce numim România. Chiar şi regiunile cu regim special sunt mai prezente în statele unitare decât în cele federale, spre exemplu: Val d'Aosta sau Tirolul de Sud în Italia", explică fostul raportor.

Formula propusă de acesta este următoarea: statul să fie condus de un Guvern central, iar regiunile să se ocupe doar de strategii regionale, să aibă bugete proprii care să asigure o continuitate a proiectelor, care azi nu există la nivelul judeţelor.

Guvernul central să-şi păstreze competenţe exclusiv în politica externă, fiscală, vamală, simboluri naţionale, servicii de informaţii, relaţii cu unele foruri internaţionale (NATO, spre exemplu) şi tot ceea ce ţine de relevanţa naţională a actelor sale (inclusiv legi-cadru). În schimb, regiunile ar să aibă competenţepartajate u guvernul central şi cu autorităţile locale în chestiuni care privesc dezvoltarea durabilă: mediu, infrastructură, relaţia directă cu instituţiile europene, învăţământ, programe extinse de reintegrare profesională, zone libere, buget regional etc.

În proiect sunt specificate şi noile instituţii. Se propune un Consiliul Regional, în fruntea căruia să se afle un Guvernator (ales de Consiliu), şi o instituţie numită Prefectul Regiunii, reprezentant al Guvernului central. „Ca să tranşez şi chestiunea Secuimii: poate fi o regiune cu caracter special, la fel, obligatoriu, ca Delta sau Valea Jiului. Acestea din urmă au şi ele specificităţi, în mediu sau nevoia de reconversie profesională", afirmă Sabin Gherman.

Regiunile ar putea fi organizate în unităţi administrative mai mici şi mai mobile decât judeţele. E ceea ce polonezii numesc districte, iar alţii, comitate. Un exemplu ar fi districtul compus din oraşele Gherla şi Dej, la care să se alăture satele vecine. „De ce? Toate costurile se împart între acele administraţii locale, de la ambulanţă la pompieri sau transport şcolar, de la rampe ecologice pentru gunoi până la infrastructura mică: drumuri locale, staţiuni turistice de interes local, case de naşteri şi altele", justifică Gherman. El mai oferă o variantă: păstrarea judeţelor şi comasarea comunelor în districte.

Momentul schimbării

Regionalizarea se va face imediat după 2013, crede Sabin Gherman. Până atunci nu se poate modifica nimic. „Oricum, nu poţi schimba nimic până în 2013, şi aici vorbim de exerciţii financiare europene în curs. (...) Imediat după 2013 vom face asta, însă nu sunt sigur că nu vom păstra nişte hachiţe centraliste, alea care să-ţi permită să dai licitaţiile mari clientelei, spre exemplu", afirmă jurnalistul.

Ţinutul Secuiesc, un subiect fierbinte

Dacă în cazul proiectului de descentralizare al lui Sabin Gherman miza este una administrativ-financiară, Memorandumul semnat de Bakk Miklos şi restul intelectualilor din Grupul Provincia e centrat pe chestiuni etnice. „Proiectul meu a fost, de fapt, proiectul unui grup de experţi invitat de gruparea disidentă din UDMR, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania. Proiectul era un pachet de trei legi care făcea necesară şi modificarea Constituţiei", povesteşte Bakk Miklos.

Prima lege din Memorandum milita pentru înfiinţarea regiunilor, a doua, pentru crearea unei regiuni cu statut special care să se numească Ţinutul Secuiesc. A treia lege propunea obţinerea statutului de autonomie al Ţinutului Secuiesc. „Acest pachet de legi încerca să aşeze Ţinutul Secuiesc ca zonă istorică, culturală şi lingvistică specifică într-un cadru al regionalizării din România. Azi, punctul fierbinte nu este regionalizarea în sine, ci o chestiune de neocolit din cadrul acesteia - statutul Ţinutului Secuiesc", crede universitarul clujean.

Acum, Bakk Miklos crede că formula optimă reformei administrative rămâne împărţirea ţării pe regiuni istorice. El ar ţine cont şi de resursele de dezvoltare, de necesitatea ca fiecare regiune să aibă oraşe pol de creştere. „O asemenea transformare are o miză istorică pentru România, deci întrebarea fundamentală este: e capabilă această ţară la graniţa istorică dintre Europa Centrală şi Balcani să treacă la un nou model statal prin depăşirea modelului de stat cu structura unitară, model adoptat în tradiţia paşoptistă şi în baza Constituţiei din 1866?", încheie Bakk Miklos.