O familie fericită: două orfane şi un congolez
0
Maria Biro a crescut la o casă de copii. După ani de suferinţă, a adoptat o fetiţă abandonată şi s-a căsătorit cu africanul Richard. Viaţa Mariei s-a schimbat când a cunoscut-o pe Sara, un bebeluş părăsit. Richard Itoua, soţul Mariei, le iubeşte pe amândouă la nebunie.
Povestea de viaţă a Mariei Biro (36 de ani) este povestea copilului abandonat de părinţi şi de semeni, care a crescut într-o casă de copii şi care, din cauza lipsei de afecţiune a familiei, a trăit ani la rând animată de speranţa că şi va putea cândva întemeia o familie. Ceea ce i-a lipsit ei în copilărie oferă, de mai bine de opt ani, unei fetiţe care a fost abandonată la naştere şi pe care a reuşit s-o adopte în anul 2006.
„Pot să spun că nu am avut copilărie, deşi am tânjit ani întregi după un cămin, după o familie adevărată, de multe ori, chiar şi după o vorbă bună“, povesteşte Maria. „Anii petrecuţi la Casa de Copii din Gherla m-au înrăit. Şcoala devenise o povară. Degeaba îmi dădeam toată silinţa, degeaba pierdeam nopţi în şir ca să învăţ pentru a doua zi, primeam note mici şi eram privită ciudat de colegi şi de profesori. Purtam un stigmat dureros, pentru care am fost respinsă mereu, cu toate că nu aveam nicio vină: acela de a fi copilul nimănui“, mărturiseşte femeia.
„NU REUŞEAM SĂ MĂ ADUN“
„Mai am o soră şi doi fraţi. Am avut-o doar pe mama, căreia i-a fost imposibil să ne crească pe toţi. Aşa am ajuns la casa de copii. Mai mergeam pe acasă, însă rar“, explică Maria Biro. După primele opt clase, Maria a ajuns la Cluj-Napoca, pentru a urma un liceu. „Am fost admisă, dar, după câteva luni, am abandonat şcoala. Pur şi simplu, nu am fost în stare să mă adun. Încrederea în mine însămi a fost distrusă ani la rând, ajunsesem să mă simt o nulitate“, îşi aminteşte femeia. Viaţa ei s-a schimbat la 20 de ani. „Am ajuns în căminul unei familii de misionari americani, unde stătea şi sora mea, care a crescut tot la orfelinat. Nu ştiam pe atunci engleza, ne înţelegeam cu toţii ajutaţi de dicţionare, pe care le ţineam pe masa din bucătărie. Cu toate acestea, abia atunci am simţit că aparţin şi eu cuiva“, spune Maria.
Click pe imagine pentru galerie foto!
Din anul 1998, Maria s-a angajat la Fundaţia „Ajutorul Familiei“. „Făceam de toate acolo. Am fost şi femeie de serviciu, şi merceolog“, spune, zâmbind, Maria.
„AM ŞTIUT CĂ SARA VA FI COPILUL MEU!“
Sara a venit pe lume în 2001. „Era iarnă. În cadrul fundaţiei funcţiona şi o casă de tip familial. Sara a fost părăsită imediat după naştere. Din primul moment, am ştiut că acel copil va fi al meu“, mărturiseşte Maria Biro. „Am suferit mult în viaţă, am luptat mereu pentru tot ce am obţinut. De mult mi-am dorit să ofer unui suflet părăsit siguranţa şi căldura de care am dus eu lipsă“, subliniază Maria. Alegerea femeii a fost simplă: privirea Sarei a cucerit-o din primele clipe. Maria a început s-o ia acasă în weekenduri. „Fetiţa creştea, mă temeam să-mi asum întreaga responsabilitate pentru viaţa ei. Aşa au trecut primii patru ani. Pe urmă, am luat cea mai radicală decizie din viaţa mea, s-o adopt“, explică ea.
A început demersurile pentru adopţia Sarei. Maria Biro spune că s-a bucurat de întreg suportul celor de la serviciul Adopţii din cadrul DGASPC Cluj. „Nu a fost uşor, eram singură, trăiam în chirie, nu aveam susţinerea nimănui. Dar am realizat că, fără Sara, viaţa mea nu mai are niciun sens“, continuă Maria. Completarea dosarului şi perioada de evaluare a Mariei Biro au durat o jumătate de an. „Am făcut evaluările necesare şi am concluzionat că Maria va fi o mamă bună şi responsabilă. Sunt multe doamne singure care aleg să adopte un copil. Lor le e mai greu, dar familiile monoparentale au ajuns să fie ceva obişnuit în ziua de azi“, este de părere asistentul social Niculina Buta.
Procesul de adopţie nu a fost însă lipsit de emoţii. „La un moment dat, am crezut că toate încercările mele au fost făcute în zadar, că nu mi-o vor da pe Sara. Nu a fost aşa. Acum patru ani, Sara a primit un nume, numele meu. A primit o mamă. Cunoaşte trecutul ei, nu-i ascund nimic, însă vreau s-o învăţ să privească spre viitor. Sunt lângă ea. Sunt şi rămân mama ei“, spune clujeanca.
Click pe imagine pentru galerie foto!
Fetiţa simte acelaşi lucru: „Nu doamna care m-a născut şi m-a abandonat este mama mea, ci femeia de lângă mine, ea e mami“.
Viaţa celor două suflete abandonate a început să se schimbe de când sunt împreună. „Chiar dacă nu am reuşit să-mi termin liceul, mi am dat seama că sunt pregătită să fac un nou pas în viaţă. M am înscris la un curs şi, după absolvire, am devenit coafeză“, se mândreşte Maria. Anul trecut a devenit persoană fizică autorizată şi şi-a deschis propria frizerie.
„NOI DOUĂ L-AM ADOPTAT PE RICHARD“
Mica familie s-a întregit anul trecut, când Maria Biro s-a căsătorit cu Richard Itoua, un bărbat de 36 de ani din Congo, care a venit în România ca să urmeze cursurile unei facultăţi cu profil economic. „La noi, africanii, familia este un lucru sfânt. Faptul că Maria o avea pe Sara nu a fost un impediment. Este fiica mea, îmi spune tati“, adaugă Richard, care lucrează acum în cadrul unei fundaţii umanitare din Cluj-Napoca.
„La început, Sara a fost puţin geloasă. Dar s-a ataşat repede de Richard. La cununie, ea a fost cea care ne-a adus verighetele. Suntem o familie cât se poate de normală. Am suferit mult amândoi, poate de aceea preţuim fericirea pe care o avem acum. Chiar glumeam cu Sara, că noi două l-am adoptat pe Richard“, crede Maria.
Bărbatul a învăţat, de-a lungul anilor, să nu mai pună la suflet răutatea oamenilor. „Mulţi strigă şi acum după mine «cioroiule», «negrule». Nu le mai bag în seamă. Când merg doar cu Maria pe stradă, lumea se uită ciudat la noi. Când este şi Sara cu noi, parcă trecătorii se mai înmoaie. Nu contează, atât timp cât fiicanoastră îmi spune tati“, explică Richard.
„Întotdeauna există o şansă pentru micuţii abandonaţi“
Specialiştii consideră că uneori abandonul este „bun“ dacă micuţul provine dintr-un mediu abuziv. Potrivit psihologului Daniel David, experienţa unei familii, anterioară abandonului, poate fi una pozitivă, dar şi una negativă – în cazul în care copilul a crescut într un mediu ostil, în care părinţii săi se certau, tatăl o bătea pe mamă şi alte situaţii de această natură.
„Ideal, dacă putem vorbi despre o condiţie ideală în asemenea cazuri, ar fi ca cel mic să fi fost abandonat la o vârstă fragedă, fără să ţină minte un mediu ostil în care a trăit. În acest caz, orfanul nu are aşteptări şi se poate adapta mai uşor la viaţa în sânul unei familii adoptive“, adaugă Daniel
David.
Click pe imagine pentru galerie foto!
„Întotdeauna există o şansă de recuperare pentru copiii abandonaţi. Dacă, înainte de a fi abandonat, copilul a avut experienţa unei familii, atunci acesta se va raporta la experienţa avută în ceea ce priveşte aşteptările pe care le va avea de la noul mediu în care trebuie să se integreze“, explică psihologul Daniel David.
Cazul Mariei Biro este unul de evoluţie fericită, consideră specialistul. „Faptul că, în copilărie, femeia aceasta a fost chinuită la casa de copii şi că i s-a inoculat permanent ideea că nimic din ceea ce face nu este bun putea să genereze o evoluţie negativă. Însă amintirile urâte din copilărie determină orfanii să devină fie plini de compasiune faţă de semeni, mai înţelegători, fie mai răi. Depinde de foarte mulţi factori evoluţia orfanilor ajunşi la maturitate“, este de părere psihologul.
Mai mulţi părinţi doritori decât copii de adoptat
Şeful Oficiului Român pentru Adopţii, Bogdan Panait, a declarat că numărul familiilor din ţara noastră care doresc să adopte este mai mare decât cel al copiilor adoptabili.
„Românii nu sunt diferiţi de alte popoare, nu sunt reticenţi atunci când vine vorba de adopţii. Nu este mai mare numărul orfanilor care, ajunşi la maturitate, adoptă la rândul lor copii abandonaţi faţă de cei care provin din familii reuşite şi aleg să adopte. De regulă, copiii abandonaţi de părinţi sunt adoptaţi de familiile care nu reuşesc să aibă propriii descendenţi“, a precizat şi psihologul Daniel David.
PROCEDURA DUREAZĂ PÂNĂ LA UN AN
Pe de altă parte, condiţia întemeierii unei familii reuşite ţine, în opinia acestuia, de foarte mulţi factori. „Orfanii nu caută neapărat să se căsătorească cu alţi orfani. Dacă totuşi acest lucru se întâmplă, în spate există o cauză de conjunctură, nu de ordin psihologic“, continuă David. El adaugă că, în cele mai multe cazuri, adulţii care au fost abandonaţi de mici caută să-şi întemeieze o familie reuşită, iar pentru aceştia valorile morale sunt tratate cu seriozitate maximă. „Dar toate astea sunt valabile în cazul celor abandonaţi care au reuşit să lase în urmă trecutul şi care, cum s-ar spune, au fost recuperaţi. Ceilalţi sunt pierduţi atât pentru societate, cât şi pentru ei înşişi“, crede psihologul.
Potrivit datelor ORA, vârsta medie a persoanelor care vor să adopte un copil este de 38 de ani. 75% din acestea provin din mediul urban, peste 60% îşi doresc un copil sănătos, iar peste 20% să nu fie de o anumită etnie. Pentru adopţie sunt preferate fetele, iar vârsta copilului să fie de 3-4 ani. Procedura legală durează până la 11 luni, de la data sentinţei de deschidere a procedurii adopţiei interne.
Se încarcă comentariile...
