Despre Emil Racoviţă cu ultimul său discipol, Iosif Viehmann

Profesorul Iosif Viehmann va susţine luni (18 aprilie), la Bibiloteca Centrală Universitară, o conferinţă despre savantul Emil Racoviţă şi despre călătoria sa dintre 1897-1899 pe nava Belgica în prima expediţie antarctică făcută exclusive în scopuri ştiinţifice.

Conferenţiarul Iosif Viehmann - ultimul din generaţia de speologi care şi-a început şi şi-a desăvârşit cariera sub îndrumarea lui Emil Racoviţă - va evoca personalitatea savantului ce a întemeiat primul Institut de Speologie din lume (la Cluj, în 1920) şi va prezenta sub formă de proiecţii imagini cu comorile din diferite peşteri din România. Intrarea la evenimentul care are loc de la ora 19.00 este liberă.
Savantul Emil Racoviţă (1868-1947) este considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran - peşteri și pânze freatice de apă). A fost ales academician în 1920 şi a fost preşedinte al Academiei Române între 1926 şi 1929. Născut la Iaşi, a fost elevul lui Ion Crenagă şi mai târziu a geologului Grigore Cobălcescu. Deşi a studiat Dreptul, la Paris, respectând dorinţa tatălui său, a urmat în acelaşi timp cursurile Şcolii de Antropologie, încriindu-se ulterior la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea Sorbona. Din 1891 a lucrat la laboratoarele Arago, în cadrul staţiunii biologice marine de la Banyuls-sur-Mer, unde a făcut scufundări pentru a studia viaţa subacvatică. La doar 25 de ani a fost ales membru al Societăţii zoologice din Franţa, pentru ca în 1897 să fie selectat ca naturalist în echipajul Expediţiei Antarctice Belgiene (1897-1899)la bordul navei Belgica.
În 1907 publică prima lucrare importantă din lume dedicată biospeologiei, „Essai sur les problemes biospeologiques”, şi inițiază un program internațional privat de cercetare numit „Biospeologica”, care în 1920 se materializează, la Cluj, în primul Institutut Speologic din lume.
Ultimul discipol în viaţă al savantului Emil Racoviţă, speologul Iosif Viehmann (86 de ani) a făcut mai multe descoperiri importante între care „picurul permanent" din peştera Pojar, urma „Omului de Vârtop", veche de 26.000 de ani, şi „stalactitele termoindicatoare" (gheaţă), premiere în ştiinţa speologiei. Profesorul Viehmann este coautor al teoriei „Geze-Viehman" privind geneza monocristalelor excentrice (cristalictite) din peştera Pojarul Poliţei şi a participat la explorarea şi cartarea peşterilor Tăuşoare (Munţii Rodnei) şi Cetăţile Ponorului (Munţii Bihorului). În 2003 s-a implicat direct într-un experiment de ecologie subterană care a constat în izolare totală, timp de zece zile, în Peştera Vântului, scopul fiind studierea perceperii timpului în lipsa soarelui.