Eroi în sutană: povestea celor patru teologi care au luptat pe frontul estic şi au sfârşit împuşcaţi de sovietici
0
Atunci când ţara a avut nevoie, preoţii au pus mâna pe arme şi au luptat cot la cot cu militarii. După declanşarea operaţiunii Barbarossa, din 22 iunie 1941, în Armata Română s-au regăsit şi numeroşi teologi din Eparhia Buzăului. Unii dintre ei nu s-au mai întors de pe câmpurile de luptă.
Luptele crâncene cu Armata Roşie au răpus încă din primele luni ale războiului numeroşi buzoieni printre care şi patru teologi care purtau straiele preoţeşti peste uniforma militară.
Sublocotenentul în rezervă Ioan Pătraşcu, din Regimentul 8 Dorobanţi Buzău a fost primul căzut pe frontul de est. S-a născut în anul 1909, în satul Vispeşti, a urmat cursurile Seminarului Chesarie, iar în 1931 s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Şi-a satisfăcut serviciul militar la Regimentul 8 Dorobanţi, după care a fost concentrat în anii 1939 şi 1940.
Ioan Pătraşcu a urmat cursurile şcolii militare de ofiţeri din Bacău, iar la 29 iunie 1940 era avansat la gradul de sublocotenent
”Încă din prima clipă, când conducătorul statului a lansat celebra chemare Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! tânărul ofiţer a primit comanda unui pluton de cercetare a Regimentului 8. Pe 5 iulie, Divizia 5 Infanterie română, din Corpul 54 german, din care făcea parte şi unitatea sublocotenentului Ioan Pătraşcu a trecut Prutul şi a luat poziţie pe flancul drept al acestuia iar pe 7 iulie grosul forţelor diviziei a ajuns şi el la frontiera din 1940, în dreptul oraşului Moghilev”, scrie publicistul buzoian Viorel Frîncu, în volumul ”Consemnări publicistice”.
Moartea sublocotenentului Pătraşcu s-a produs la scurt timp după ce Regimentul 8 a primit ordin de atac pe direcţia Sgârdeşti-Mândreşti, cu misiunea de a cuceri liziera estică a zonei. Atacul a fost dat cu două regimente în linie, în timp ce al treilea era situat în spatele aripii stângi. Buzoianul a fost ucis cu un glonţ tras de un soldat rus, ascuns într-un copac.
”Pe axul de atac al regimentului - în direcţia lizierei estice a satului Sgârdeşti - Compania III luptă în formă de triunghi cu vârful înainte. La baza triunghiului se află plutonul I şi III, iar în vârf plutonul II comandat de sublocotenentul de rez. Pătraşcu Ion. Înaintarea îi este, însă, imposibilă. Câteva cuiburi de arme automate inamice silesc compania să rămână ţintuită la teren. În curând se identifică amplasamente de mitraliere ruseşti. Cele trei puşti mitraliere ale plutonului sublocot. Pătraşcu Ioan îşi concentrează focul în această direcţie, în vreme ce artileria duşmană varsă o ploaie de foc şi schije. Voind să vadă efectul armelor sale, sublocotenentul nu ţinu seama de urgia ce se deslănţuia în jur şi plin de îndrăzneală se ridică în picioare aruncându-şi privirea înainte. Dar, dintr-un pom apropiat, un glon îl lovi şi-l răpuse pentru totdeauna”, scria ziaristul buzoian George Ghe. Pâslaru, reporter de război, în cartea ”Drumuri de sânge. De la Prut la Odessa”.
În aceeaşi zi, la ora 14.00, Regimentul 8 Dorobanţi Buzău cucerea satul Sgârdeşti, în timp ce Regimentul 32 Infanterie ”Mircea” respingea trupele sovietice la est de Mândreşti şi din pădurea Gliceni.
Sursa: Consemnări publicistice
Despre sacrificiul tânărului ofiţer, comandantul regimentului său scria familiei îndurerate: ”Cu durere vă aducem la cunoştinţă că sublocotenentul Pătraşcu Ioan a murit luptând eroic, în ziua de 8 iulie 1941, în luptele dela Sgârdeşti. Împărtăşim, deopotrivă, durerea Dumneavoastrăşi vă asigurăm că memoria lui va fi neştearsă în amintirea camarazilor, iar numele lui va figura pentru totdeauna în cartea eroilor acestui regiment şi al neamului, căci cei ce mor pentru Ţară vor fi mereu pildă generaţiilor viitoare”. (Viorel Frîncu, ”Consemnări publicistice”)
Dumitru L. Ioniţă, al doilea dintre eroii în sutană
După ce Adolf Hitler i-a solicitat generalului Ion Antonescu sprijinul armatei române de a continua operaţiunile militare la est de Nistru, pentru a cuceri oraşul Odessa, important port maritim, nod feroviar şi bază pentru decolarea bombardierelor sovietice, militarii Armatei 4 române, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, originar din Râmnicu Sărat, au început să treacă Nistrul. Printre luptători s-a aflat şi ierarhul buzoian Dumitru Ioniţă, din comuna Ţinteşti.
Crescut în atmosfera cucernică a Bisericii, dragostea pentru slujirea preoţească l-a determinat pe tânărul Dumitru ca, în toamna anului 1924, să se înscrie la Seminarul din Buzău. ”Dotat cu o inteligenţă deosebită, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti iar după absolvire se înscrie la doctorat. Evenimentele războiului îl surprind în plină şi rodnică pregătire a examenelor anului al doilea de doctorat, dar o boală chinuitoare îl ţintuieşte mai multe săptămâni într-un spital militar”, scrie preotul Gogu E. Sârbu, în cartea ”Teologi buzoieni”.
Sursa: romanianmilitaryarcheology.wordpress.com
După ce s-a înzdrăvenit, Ioniţă a revenit pe câmpul de luptă iar la începutul lunii august 1941 se afla angrenat cu unitatea sa în luptele pentru cucerirea Odessei, cele mai înverşunate confruntări desfăşurându-se în perimetrul localităţii Dalnik, unde Armata Roşie opunea o puternică rezistenţă.
”Aici inamicul s-a îngropat în linii defensive, puternic susţinute şi bine dotate cu tehnică militară. Susţinuţi pe mare, sovieticii pompau zilnic pe linia frontului noi trupe care serveau drept carne de tun. Erau trupe bine echipate şi înzestrate din belşug cu armament de diverse tipuri şi cu muniţie corepunzătoare. Excelau în branduri de mare calibru de 110 mm şi katiuşe”, îşi aducea aminte sublocotenentul buzoian Ovidiu I. Teodoru, autorul volumului ”Destin încrâncenat. Prizonier de război în URSS 1942 - 1948”.
Pe 17 septembrie 1941, trupele române şi germane au pornit un atac furibund asupra Dalnikului. Plt. T.R. Dumitru Ioniţă a fost rănit la picior de o schijă şi i s-a propus evacuarea, dar a refuzat să plece în spatele frontului. S-a pansat şi s-a reîntors printre ostaşii săi.
”Plutonierul T.R. Ioniţă Dumitru comanda un pluton de puşcaşi din compania a 7-a. (...) Ruşii pun în bătaie aruncătoarele şi pământul este scormonit la fiecare metru. Ostaşii sunt surprinşi de acest foc şi nu mai pot înainta nici un pas. Cu toate acestea, plut. Ioniţă ştie să-i îmbărbăteze şi aruncându-se înaintea trupei la 20 de metri, se apropie din ce în ce de linia rusească. Lupta este disperată şi presiunea românească din ce în ce mai mare. Plutonul lui Ioniţă depăşise cu mult pe celelalte şi acum ameninţa serios inamicul, pregătindu-se pentru lupta cu grenade. Un proiectil se sparse, la o jumătate de metru de plutonierul Ioniţă, iar o rafală de mitralieră îi sdrobi pieptul. Când a fost scos de pe poziţie, degetele drepte îi erau înţepenite pe grenada, pe care nu mai avusese timp s-o arunce”. (George Ghe. Pâslaru, ”Drumuri de sânge. De la Prut la Odessa”)
Ioan Pătraşcu şi Dumitru Ioniţă nu sunt singurii ierarhi care au luptat şi au murit pe meleaguri îndepărtate, purtând uniforma militară. Constantin Ceauşel şi Dumitru Gh. Popescu, absolvenţi ai Seminarului din Buzău şi ulterior ai facultăţii de teologie, s-au jertfit în lupta pentru cucerirea Odessei, fiind înmormântaţi în pământ străin.
Între 8 august şi 16 octombrie 1941, după eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, Armata 4 română, în componenţa căreia se afla şi Divizia 5 infanterie, a desfăşurat Operaţiunea ”Odessa”. A fost o incursiune într-o zonă care reprezenta o importantă poziţie strategică sovietică, în flancul sudic al frontului.
”Ofensiva a început la 8 august, cu forţele Corpului 5 armată, care a închis, la 11 august, cu Divizia blindată, spaţiul dintre limanurile Kjujalnik şi Adjalâk, interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Întâmpinând o puternică rezistenţă, generalul Nicolae Ciupercă reia, la 18 august, ofensiva armatelor române, ajungând, după patru zile de lupte grele, să se afle în faţa celei de-a doua poziţii de rezistenţă inamică”. (Viorel Frîncu, ”Consemnări publicistice”)
Foto: pinomiscione.it
În această operaţiune a fost angrenat şi Regimentul 9 Dorobanţi Râmnicu Sărat, subordonat Diviziei 5 infanterie, din care făcea parte şi sublocotenentul în rezervă Constantin D. Ceauşel.
Constantin s-a născut la 28 februarie 1913, într-o familie de plugari din comuna buzoiană Vadu Paşii. S-a înscris în anul 1925 la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a terminat în iunie 1933. S-a înscris apoi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, iar în 1936 obţinea titlul de licenţă. În timpul studenţiei, i s-au încredinţat posturi de conducere, ajungând vicepreşedinte al societăţii culturale ”Junimea”.
În vacanţe, era un priceput cântăreţ în strana bisericii din comuna natală, Vadu Paşii. ”În vara anului 1928, Prea Sfinţitul Episcop Ghenadie, făcând o vizită canonică la biserica din Vadu Paşii şi găsindu-l pe tânărul seminarist la strană, l-a întrebat despre cuprinsul slujbei din acea zi, iar răspunsurile acestuia l-au mulţumit peste măsură”, scria preot Gogu E. Sârbu în cartea ”Teologi buzoieni”.
Sursa: veterani-ww2.ro
A satisfăcut serviciul militar la Regimentul 12 Dorobanţi, perioadă în care Constantin Ceauşel avea să trăiască întreaga dramă a armatei române izgonită din Basarabia şi umilinţele la care au fost supuşi militarii.
În martie 1941, teologul buzoian a primit ordin de concentrare şi în scurt timp avea să ia parte la cele mai aprige confruntări cu ruşii, la cele mai sângeroase lupte din Basarabia, purtate la Ţiganca ori Dealul Epureni, când regimentul său a respins un contraatac sovietic. Din apropiere de Fălciu, trimitea părinţilor săi, la 21 iunie, următoarea scrisoare testament:
”Sunt singur cu plutonul meu izolat într-un sat de pe malul Prutului... E jale: ieri a trebuit să asist la evacuarea locuitorilor cari au plecat în grabă nu ştiu unde... Probabil că vor veni vremuri timpuri mai grele, însă nu îmi este frică. M-am anunţat ca voluntar pentru misiunea aceasta care nu este deloc uşoară. Şi m-am anunţat că merg şi eu, ştiind că victoria aceea este mai mare, pe care o capeţi cu mai multe greutăţi şi sacrificii. O voiu căpăta, desigur, pentru că am ostaşi instruiţi de mine, băeţi foarte buni, cu cari merg la sigur spre isbândă. Dumnezeu îmi va ajuta să înfrâng cu uşurinţă greutăţile ce le presimt şi ne vom vedea iarăşi...”. (Preot Gogu E. Sârb, ”Teologi buzoieni”)
A avut parte de multe cumpene. Pe data de 8 iulie, Constantin Ceauşel a fost rănit uşor, dar a mers mai departe, până la Nistru. Aici, pe braţul Tramciuc, barca lui s-a răsturnat, însă a scăpat teafăr. A participat apoi la luptele de la Iaska şi Biellavka, în Ukraina. A fost rănit pentru a doua oară, la 18 august, dar a decis să rămână în continuare în fruntea plutonului său.
”În ziua de 21 august, se afla la un post înaintat de observaţie, la Freudenthal, în apropierea Odessei, când un glonţ vrăjmaş răpune viaţa eroului buzoian. Este înmormântat într-un sat de pe malul Nistrului, pentru ca jertfa lui să străjuiască, peste veacuri, la hotarele României Mari”, a scris Viorel Frîncu în cartea”Consemnări publicistice”.
Sursa: limitlesslife.wordpress.com
Un alt teolog buzoian a luat parte la operaţiunea Odessa. Este vorba despre sublocotenentul în rezervă Dumitru Gh. Popescu, din Regimentul 9 Dorobanţi Râmnicu Sărat, unitate subordonată Diviziei 5 infanterie.
Născut în comuna Popeşti, Râmnicu Sărat, în anul 1912, Gheorghe a ales calea preoţească, asemenea tatălui său, absolvind Facultatea de Teologie din Chişinău. A luat parte, încă de la începutul războiului, la toate luptele cu sovieticii, pentru eliberarea Basarabiei, aducând la îndeplinire misiuni dintre cele mai grele.
”Participă activ la operaţiunile militare de la Ungheni, Bălţi, din codreii Orheiului, la eliberarea Chişinăului, oraşul studenţiei sale, trece Nistrul şi, împreună cu plutonul comandat de el, luptă cu vrăjmaşul baricadat în Odessa. În toiul luptelor este rănit grav în torace, iar brancardierii fac eforturi disperate, sub focul inamic, să-l transporte la primul post de ajutor, dar o nouă ploaie de schije abătută peste poziţiile româneşti îl ating, în timp ce se afla pe brancardă.” (Viorel Frîncu, ”Consemnări publicistice”)
A fost înmormântat la cimitirul eroilor din satul Dubinov, din Transnistria, alături de camarazii săi căzuţi la datorie.
În memoria teologilor care au murit pe frontul estic, în ziua de 16 noiembrie 1941, în prima duminică, după începerea cursurilor noului an şcolar, la seminar, s-a oficiat un parastas le biserica ”Neguţători”, de către părintele prof. C. Minculescu, împreună cu spiritualii Seminarului.
Se încarcă comentariile...
