Cum a decimat holera armata română. În Războiul Balcanic din 1913, soldaţii n-au murit de gloanţe, ci au fost ucişi în masă de epidemia necruţătoare
0
Invadarea Bulgariei de către armata română, în 1913, este un episod marcant al istoriei recente a ţării, cucerirea unei mari părţi din statul vecin fiind perceput de opinia publică a vremii ca motiv de mândrie naţională. Regatul României a suferit uriaşe pierderi în scurta campanie întreprinsă la sud de Dunăre însă puţini ştiu că nu în confruntări armate, ci din cauza unei necruţătoare epidemii de holeră.
Scânteia care a aprins cel de-al Doilea Război Balcanic a fost ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei de a porni un atac devastator asupra sârbilor. Era punctul culminant al unor dispute teritoriale ale celor două state vecine. Politicienii români au văzut în conflictul de la sud de Dunăre o oportunitate de a anexa Dobrogea de sud, Cadrilaterul, şi de a reface echilibrul de forţe în Balcani.
Pe 3 iulie 1913, primul ministru Titu Maiorescu a supus regelui Carol I decretul de mobilizare a armatei române, acţiune care a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1913.
Potrivit istoricului american Richard C. Hall, specialist în istoria Balcanilor, România a mobilizat armata ”cu intenţia de a invada sudul Dobrogei, şi a declarat război Bulgariei la 10 iulie 1913”. În această zi, 80.000 de oameni din Corpul 5 de armată, sub comanda generalului Ioan Culcer, au intrat în Bulgaria, ocupând repede frontul cuprins între Turtucaia şi Balcic, fără să întâmpine rezistenţă din partea bulgarilor. Între timp, cavaleria română ocupa oraşul port Varna.
”În noaptea de 14 spre 15 iulie, militarii români, sub prinţul Ferdinand, au trecut Dunărea pe ţărmul bulgar, la Orianovo, Gigen şi Nicopole. În timpul invaziei, Forţele Aeriene Române au executat zboruri de recunoaştere foto şi propagandă prin aruncarea de manifeste. Sofia a devenit astfel prima capitală a lumii survolată de aviaţia inamică”, scrie Richard C. Hall, profesor de istorie la Universitatea de stat din Minesotta, în cartea ”The Balkan Wars 1912-1913: Prelude to the First World War”.
Când trupele româneşti au invadat nordul Bulgariei şi se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistiţiu. Prin tratatul de la Bucureşti, statul vecin a fost forţat să renunţe la o bună parte din teritoriile obţinute după primul război balcanic către Serbia, Grecia, România şi Imperiul Otoman.
În timpul incursiunii dincolo de hotarul sudic al ţării, care a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici, o epidemie de holeră s-a abătut peste Balcani, provocând multe decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu. Aproximativ 15.000 de militari români s-au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam unul din cinci. Un număr de 2.705 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de-al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, mai mulţi decât în Războiul de Independenţă de la 1877, unde au murit 2.113 militari.
Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1981 mai erau înregistrate 766 de cazuri, iar în 1984, patru cazuri de îmbolnăviri, urmate de alte opt cazuri în 1991.
Holera, principalul inamic al militarilor români
Urmările epidemiei de holeră au fost surprinse în jurnalele de front ale militarilor participanţi la campania din Bulgaria. În cartea sa, ”Consemnări publicistice”, scriitorul Viorel Frâncu evocă impresiile unor oşteni buzoieni, participanţi la campania de la sud de Dunăre.
”Dacă pe tot parcursul campaniei din Bulgaria militarii români nu au întâmpinat vreo rezistenţă a armatei bulgare, în schimb, epidemia de holeră a făcut numeroase victime în rândulurile noastre. Deşi medicul regimentului, col. dr. Nanu Pârlogea, utilizează toate metodele de prevenire a îmbolnăvirilor, inclusiv pompe de extracţia apei, la 31 iulie, cad loviţi de holeră caporalul Clementi Anisinof şi soldatul Dumitru Băjenaru, apoi alţi doi militari - sold. Alexandru Dumitru şi Andrei Ioniţă”, scria C. Sătcoeanu în jurnalul său. (Constantin Sătcoeanu şi Dumitru Serbescu Lopătari, ”Regimentul 7 Artilerie - cincizeci de ani de viaţă. Însemnări, fapte şi povestiri trăite”).
”În ziua de 10 august artileriştii buzoieni au trecut Dunărea pe podul ce lega Nicopole de Turnu Măgurele. În drumul spre Slatina, de unde urma să se îmbarce în tren, la 12 august, plecând de la Vispeşti, la 40 km de destinaţie, un alt militar - sold. Ioan Ileana, din bateria I - cade victimă holerei. Până la plecarea garniturii spre Buzău şi după aceea, vor mai muri din cauza epidemiei: cap. Ioan Pişcoci şi soldaţii Gheorghe Cristache, Gh. Junghiatu, Ioan Lungu, Ioan Drăgulin şi Gh. Bălănescu. În cele din urmă, la 18 august, militarii buzoieni debarcă în staţia Ulmeni, unde vor rămâne în carantină până vineri 23 august 1913, când se intră în cazarma regimentului din oraşul Buzău, unde cetăţenii oraşului îi primesc cu flori”. (N. Burghele, ”Amintiri din timpul războiului româno-bulgar”).
”În drumul lor spre Nicopole, trecând prin satele Debovo şi Muselin Selo, după ce au trecut râul Osman, în ziua de 9 august, la Brigada 10 se înregistrează primul caz suspect de holeră. În noaptea de 9 - 10 august, ora 2.00, infanteriştii buzoieni trec Dunărea pe la Nicopole, fiind întâmpinaţi de Principele Ferdinand. În ziua de 11 august, se înregitrează primul caz de holeră la Compania a 9-a, cauza fiind intrarea în contact cu alte unităţi militare deja contaminate.
În aceeaşi zi, trupele sunt îmbarcate pe 11 şlepuri, trase de remorcherul Petru Rareş, la care se ataşează şi militarii Regimentului 9 Infanterie Râmnicu Sărat, având ca destinaţie portul Brăila. Între timp, numărul cazurilor de holeră se înmulţeşte.
La 14 august, din portul Brăila militarii sunt îmbarcaţi în vagoane urmând să ajungă la Buzău în aceeaşi zi. <<La Buzău se luase măsuri de a ne primi cu mare alai, la iniţiativa domnului inginer Scutaru. 22 de maşini din Depou aveau să anunţe intrarea noastră în oraş prin semnalele lor ascuţite. Populaţia civilă din oraş a fost anunţată de a veni să ne primească; mare deziluzie - consemnează memorialistul - , căci totul a rămas jos, pentru că un ordin superiro ne opreşte în gara Tăbărăşti pentru a face carantina aici>>. În continuare se înregistrează noi cazuri de holeră, cei loviţi de epidemie fiind internaţi în spitalul Gârlaşi.
În ultima zi de stat în carantină, militarii strâng bani pentru familiile celor răpuşi de holeră”, nota plutonierul major Gheorghe Anghel în jurnalul său de front. (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu)
Medicul buzoian Petre Inotescu a fost concentrat în noaptea de 22 spre 23 iunie 1913, deşi avea 54 de ani, pentru a fi şef al Serviciului de Ambulanţă al Diviziei a IV-a, cu sediul în Bucureşti. Avea gradul de maior. După trecerea Dunării, unitatea acestuia a fost cantonată în localitatea Teliş, între localităţile Plevna, unde îşi avea sediul Cartierul General al Armatei Române, în frunte cu principele Ferdinand, şi Sofia, capitala Bulgariei.
În iulie, aici au fost instalate mai multe corturi ale Crucii Roşii, pentru îngrijirea bolnavilor de holeră dar, în ciuda eforturilor depuse de medicii Serviciului de Ambulanţă, 13 dintre militarii români şi-au găsit sfârşitul, alături de mai mulţi bulgari. La Teliş, medicul buzoian a ridicat un monument în memoria soldaţilor români răpuşi de epidemia de holeră.
Viitorul politician Constantin Argetoianu a făcut campania din Bulgaria din 1913 ca medic căpitan. În „Memorii“-le sale, Argetoianu avea să realizeze o radiografie a felului în care Armata Română s‑a confruntat cu holera.
„Trebuia, dar nu prevăzusem un oaspete nepoftit: bătea pacea la uşile noastre, dar bătea şi holera. Primul caz de holeră l‑am întâlnit la Vraţa, două ceasuri după ce prăznuisem la Spitalul Mobil apropiata şi glorioasa pace. Mă înapoiam la bivuacul nostru, împreună cu Laugier, ajunsesem pe şosea la câţiva paşi de corturile Ambulanţei, când o fetiţă care ne pândea ne chemă într‑o casă mică, peste drum, în fundul unei curţi mari în care soldaţii Regimentului 3 Olt, bivuacaţi alături îşi spălau rufele în fântână. Intrarăm într‑un locaş de mizerie; în fundul unicei şi întunecoasei încăperi zăcea pe o laviţă o femeie bătrână.
Ne apropiarăm de ea şi Laugier începu să o examineze; după câteva minute se uită lung la mine şi‑mi spuse un singur cuvânt: holeră! [...] Rămăsei ca trăsnit, şi în înţelegere cu Laugier alergai la Ambulanţă să chem şi pe alţi colegi. Găsi vreo patru, veniră cu toţii şi toţi confirmară diagnoza lui Laugier. Nu era timp de pierdut, constatasem cazul în mijlocul trupelor şi pericolul ne păru mare. [...] Chiar a doua zi după sosirea noastră – zi nenorocită de 13 – au început să vie veştile de holeră de la trupele cantonate şi bivuacate în jurul Orhaniei, şi chiar de la cele din Divizia I, care se contaminaseră probabil şi ele în Vraţa şi în Orhanie. Se cereau medici pretutindeni, dar medicii erau neputincioşi”. (Constantin Argetoianu, „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Armata română, acuzată că a răspândit holera
La scurt timp după terminarea războiului, în toamna lui 1913, directorul Serviciului Sanitar din Bulgaria, doctorul Russeff, publica un raport despre epidemia de holeră, document dezbătut în presa bulgară şi care conţinea unele învinuiri grave la adresa armatei române. Potrivit documentului, românii nu ar fi făcut mai nimic pentru a împiedica extinderea holerei către popuţalia civilă ci, dimpotrivă, s-ar fi străduit să extindă flagelul cât mai mult, prin contaminarea directă sau indirectă.
Ziarul "Volia", din 14 noiembrie 1913, publica primul o parte din constatările doctorului Russeff care indicau că epidemia de holeră, ce contaminase trei sferturi din teritoriul Bulgariei, era urmarea neglijenţelor comise de armata română.
În cele patru judeţe ocupate de români, Vraţa, Plevna, Vidin, Târnovo, cu o populaţie de 1.372.894 locuitori, existau aproape 14. 000 de bolnavi, cu 6.700 de cazuri mortale, adică un procent de 48,5%. În toate celelalte judeţe, precum Burgas, Varna, Kiustendil, Rusciuk, Sofia, Filipopol, cu o populaţie mult mai numeroasă şi condiţii la fel de improprii traiului, holera nu cunoscuse proporţii similare celor din judeţele unde fuseseră încartiruiţi românii, potrivit argumentaţiei doctorului Russeff.
Potrivit raportului, armata română era responsabilă de extinderea epidemiei, datorită condiţiilor neigienice şi murdăriei în care trăiau soldaţii şi ofiţerii. "E stabilit că soldatul român e foarte murdar şi se hrăneşte fără să facă alegerea mâncărurilor: mămăliga nefiartă, fructe şi verdeţuri crude, bea apă chiar murdară şi altele", scria publicaţia "Volia".
Ziarul "Bulgaria", în numărul din 17 decembrie 1913, semnala şi el că holera, ce se abătuse asupra ţării, se datora "năvălitorilor" români: ”Românilor nu le plăcea să trăiască într-un loc deschis şi obişnuiau să transforme într-un veritabil grajd orice spaţiu pe care îl populau. Clădirile, străzile, pieţele, bisericile şi curţile interioare au servit drept adăpost pentru oameni şi cai deopotrivă. Ar fi existat chiar cazuri când soldaţii au deschis canalizarea din oraşe pentru a-şi adăpa caii, a-şi spăla rufele, sau a se scălda.
Se încarcă comentariile...
