Buzău:Doru Mâncu : Dacia e viaţa mea!
0
Magia maşinilor noi cu motoare de ultimă generaţie nu a acaparat chiar pe toată lumea nici măcar la finele primului deceniu al mileniului 3.Cei trecuţi de o anumită vârstă acceptă cu greu schimbarea şi ca atare nu pot renunţa cu una cu două la „prima dragoste pe patru roţi”.
Chiar şi acum românii pasionaţi de maşinile indigene, produse la Dacia Piteşti la începutul anilor 70, renunţă cu greu la ideea de a se despărţi de sunetul familiar al motoarelor care trebuiau adesea „descântate şi turate” de mecanici, tocmai ca să nu te lase în mijlocul drumului, când ţi-era lumea mai dragă.
Dacia 1300 brand-ul naţional şi autoturismul bun la toate, care s-a obţinut timp de două decenii cu mari sacrificii materiale şi uneori cu relaţii sus puse este şi acum prima opţiune din galeria unui binecunoscut mecanic auto din Buzău.
Este vorba de Doru Mâncu personaj binecunoscut printre posesorii de Dacii , la care nu o dată au apelat şoferii chiar şi în miez de noapte pentru serviciile de depanare ale mecanicului ce locuieşte pe strada Răscoalei de lângă cartierul Micro 14.
Nu întâmplător am ales să dezvălui povestea unui om care s-a îndrăgostit pe vecie de această marcă de maşină încă de pe vremea când era liceean:
Reporter:Când aţi simţit veţi rămâne mereu ataşat de această marcă de maşină ?
D.M.:De când am văzut-o.Nu glumesc, credeţi-mă.Spun asta pentru că până atunci 1971 când părinţii mei şi-au cupărat prima Dacie din lotul franţuzesc, eram obişnuit să văd numai maşini învechite.Mă gândesc aici la wartburg şi trabant cu motoare în doi timpi, skoda sau volgile care consumau cât un tanc.
Pasiunea pentru maşini am împrumutat-o de la tatăl meu care avea un prieten de familie care se ocupa cu mecanica auto.De la 10 ani îmi petrec timpul printre maşini.La 15 ani am învăţat să conduc iar la 16 am început să fug de la şcoală ca să pot sta în atelierul meşterului……Când a văzut taică-miu că nu mă duc la şcoală, m-a urecheat rău dar până la urmă i-a explicat meşterul:N-ai ce să-i mai faci, s-a îmbolnăvit de maşini.Mai bine îl califici în meseria asta.Şi-aşa s-aîntâmplat.
Tatăl meu a înţeles până la urmă pasiunea mea şi m-a încurajat să ajung mecanic.Câţiva ani mai târziu am ajuns şef de service la Berca unde am lucrat timp de opt ani până la finele anilor 80.
În meseria asta cel mai mult contează mentorul pe care îl ai, cel ce îţi îndrumă primii paşi.Eu am avut noroc cu meşterul…. care era foarte priceput.
De fapt meseria se fură nu se-învaţă!Aşa am ajuns eu ca în scurt timp să-i fur meseria meşterului şi să învăţ să depanez cele mai complicate motoare de maşini străine care erau pe vremea aceea:Ford,Volkswagen sau Opel.Cel mai greu ne descurcam cu piesele de schimb care nu se prea găseau.Atunci am început inovaţiile.Mai bine zis am început să adaptăm tot ce puteam de la Dacie la maşinile străine:aprindere, capac de delcou, carburatoare şi tot aşa.Toată lumea era mulţumită şi clienţii curgeau gârlă. Asta a fost perioada fericită.
Cel mai frumos era că mecanicii cu experienţă confecţionau ad –hoc piese de schimb pentru Dacie, în funcţie de necesităţi.Dacă râmâneai pe drum şi nu aveai condensator de schimb foloseai o broască sau un cartof.Dacă o supapă nu funcţiona cum trebuie şi bujia se uda, foloseai un paratrăznet dintr-un nasture înnădit cu sârmă.
Mi-aduc aminte cea mai trăznită întâmplare petrecută undeva pe un drum forestier cu un prieten.Îi bătea rău de tot planetara şi i-am spus că rămânem în drum.Aşa s-a-ntâmplat până la urmă.Norocul nostru a fost că am găsit un buldozer pe drum şi am cerut şoferului o bucată de furtun de presiune cu care am legat acele planetarei.Maşina a mai mers încă 2 săptămâni cu improvizaţia aia.
Apoi a venit revoluţia şi anii glorioşi ai Daciei au început să apună.Am renunţat la slujba din service şi am plecat în străinătate o perioadă unde mi-am completat cunoştinţele , pentru că noi românii eram rămaşi rău în urmă.
Am învăţat să depanez maşini din noua generaţie dar gândul mi-a fost mereu tot la Dacie, pe care o consider şi-acum o maşină bună.
Acum îmi dorec cel mai mult să-mi găsesc o “bătrânică” din lotul franţuzesc aşa cum am văzut la un târg din Piteşti anul trecut.Mi-aş fi dorit s-o cumpăr dar cerea prea mult pe ea proprietarul.
Dacia e viaţa mea şi nimeni nu-mi mai poate schimba părerea acum după aproape 30 de ani » mărturiseşte mecanicul cu suflet ca de copil, Doru Mâncu.
Întrebări şi răspunsuri:
Care a fost cel mai important client pe care l-aţi avut în regimul comunist?
Nu a fost numai unul.Erau mulţi ştabi de la partid, şefi din miliţie dar şi doctori din Buzău.Aveam obligaţii mari şi nu puteam să-i refuz niciodată.Trebuia să fiu la dispoziţia lor zi şi noapte .
Cel mai reuşit model de Dacie care credeţi că a fost?
Ha, ha !Poate nu mă credeţi dar primele tipuri de 1300 cu motoare franţuzeşti.Totul era fabricat în străinătate iniţial.Mulţi nu ştiu dar primele Dacii aveau frâna de mână sub bord şi nu cum e acum.
După aproape 30 de ani de meserie, regretaţi ceva ?
Da ,cum să nu.În primul rând că nu am o Dacie originală din primele tipuri.Apoi regret enorm că nu am un atelier foarte mare.De asta îmi pare rău.Şi de faptul că nu îmi pot permite acum nişte scule foarte performante.
Ce-i place ?
În primul rând sunetul motorului de la dacia 1300.Îmi place să învăţ ceea ce nu ştiu.Sunt foarte curios şi dacă văd ceva ce nu ştiu să fac trebuie să învăţ neapărat.Îmi place să meşteresc toată ziua şi să dau de tot felul de provocări care să îmi solicite imaginaţia.
Ce nu-i place ?
Nu-mi place dezinteresul tinerilor faţă de această meserie.Tinerii nu mai sunt atraşi de această meserie şi chiar dacă o fac nu mai pun atât suflat ca noi cei mai bătrâni în branşă.Nu support nici dezinteresul şoferilor care au ajuns să nu ştie să schimbe o bujie sau să folosească o şurubelniţă.
Date personale :
Data naşterii 19.03.1953
necăsătorit
Se încarcă comentariile...
