FOTOREPORTAJ: Comorile ascunse din Mica Indie a Bucureştiului. Târgul de vechituri din Valea Cascadelor

La intersecţia Bulevardelor Timişoara cu Valea Cascadelor, în fiecare dimineaţă de weekend oameni ponosiţi, cârpiţi de somn, trag de bagaje voluminoase urmând cu toţii acelaşi traseu. E cinci dimineaţa: începe târgul de vechituri din Valea Cascadelor.

Găseşti aici cam tot ce vrei, şi de obicei ce nici nu-ţi trece prin cap. Parfumuri, nasturi, tablouri, slănină, obiecte religioase, blugi, scutere lipite cu bandă de scotch, rochii de mireasă şi scule de tot felul, bibelouri ciobite şi biciclete, monocluri şi jobene, viniluri şi telefoane furate. Târgul începe pe la ora 8 oficial, dar vânzătorii ambulanţi vin de pe la 4 dimineaţa ca să ocupe un loc cât mai bun.

Încep apoi, tacticos, să-şi întindă acareturile, socializează puţin cu vecinii de “tarabă” scrutând cu privirea intrarea în târg după primii muşterii. Aici şi acum se naşte cea mai pestriţă comunitate din Bucureşti. Aceasta se încropeşte imediat ce primii vânzători, veniţi cu noaptea în cap în târg, se salută între ei. Urmează deja patentatul schimb de replici care uneşte pe oamenii care vând, în greaua încercare care va urma şi-n care vor încerca să doboare duşmanul comun, pe tine, cumpărătorul indecis, enervant, fiţos şi mai ales zgârcit. Toţi de aici ştiu că târgul are legi, regulamente scrise şi mai ales nescrise. Întelegeri tacite, mutuale, pe şest, specule în funcţie de client, totul în jurul legii de aur a tocmelii: mai lasă el, mai laşi şi tu şi-n final vinzi mai scump decât şi-a propus ăla să cumpere.

Mica Indie din Bucureşti
 
De cum ai intrat pe poarta târgului, ai impresia că ai nimerit într-un loc izbit cu câteva minute înainte de o bombă atomică. Fire de fum se ridică de printre maşinile care îi găzduiesc pe cei ce  aleg să doarmă în târg. Maldăre de gunoaie şi hârtii dasează pe lângă tine, duse de câte o pală de vânt iar câinii caută un loc ferit de soare şi de picioarele neantente ale oamenilor.

Prin fum zăreşti câţiva zombi...morţi vii care ies din morminte...sau din Daciile vechi în care au dormit. Sunt oameni  amărâţi, cumsecade, cu privirea goală şi gândurile duse către banii care or să vină. Suferinţa orelor alea tâmpite ale dimineţii, când alţii dorm liniştiţi în aşternuturile curate de acasă uneşte anticarii bătrâni şi răbdatori ce lustruiesc bombănind o cupă de argint cu ţiganii ce vând nimicurile găsite prin tomberoanele oraşului peste săptămână.

CLICK aici pentru a accesa fotogaleria

Manelele încep să duduie din dreptul standului unui munte de om, cu burta pusă pe genunchi şi pungi negre sub ochi, iar nea Gică, cu o ladă de plastic agăţată de gât îşi începe prima tură de târg salutând în stânga şi-n dreapta. Toţi îl ştiu. “Covrigei avem, calzi avem, 2 la leu avem, poftiţi la covrigi proaspeţi şi calzi, avem!” E ora primei cafele şi e binedispus, ştie că scapă de ei rapid. După ce dă caldura aia mare, nea Gică schimbă repertoriul şi din politeţuri şi caterinici o dă în sictir, leşinat de căldură şi gâtuit de funia ce-i susţine lada: “Covrigi, covrigi, covrigi avem!”

Din mulţimea de negustori de ocazie, îmi sare în ochi, un bătrânel simpatic, cu pălărie roasă de timp şi aer de bunic povestitor. Nea Mircea. Târgul îi spune Mircică. Vinde ceasuri şi brichete adunate nici el nu mai ştie de unde. Îmi spune că face asta de când e târgul ăsta şi că vine în Valea Cascadelor mai mult din inerţie. Lumea îl ştie şi îl aşteaptă în fiecare weekend iar în dimineţile petrecute la târg socializează cât pentru restul săptămânii. “Aici sunt prietenii mei. Mai toţi ăştia bătrâni venim aici din plăcere dar şi din nevoie. În târg vin oameni amărâţi, fără bani de magazine, dar mai vin şi colecţionari şi vânători de comori. Dacă ştii ce şi mai ales cum să cauţi, găseşti aici tot ce vrei.” Lumea nu trece pe lângă el fără să-l salute măcar, doar e pe aleea nr 2, poziţie bună, oameni seriosi. Obişnuiţii locului ştiu.

“Cinci lei că-i în străină”

Mai încolo puţin, o ţigancă bătrână, cu gândul dus departe, încearcă să scape de maldărul de cărţi înşirate pe o folie de plastic. “Una la leu, una la leu”, tot spune cu o mână în falcă. Mă opresc intrigat de contrastul acestei tarabe. Îmi cade sub privire un volum gras, cu coperţi cartonate, roşii şi cotorul alb. Cu litere gotice scrie impunător “Mein Kampf”, iar la autor stă trecut un nume care nu îi spune prea multe ţigăncii noastre: Adolf Hitler. O ridic rapid, mă uit pe coperta a treia şi a patra. Ediţia a doua, cea din 1942, originală, în germană, fireşte, tipărită de însăşi tipografia de pe lângă editura centrală a partidului nazist a lui Hitler, NSDAP. Au fost tiparite “doar” vreo nouă milioane de exemplare din aceasta carte.

O mare parte din ele au fost arse, multe din ele au fost pierdute iar majoritatea suratelor ei supravieţuitoare se află într-o stare jalnică. Din cele ce au mai rămas, una a ajuns pe naylonul femeii ăsteia fără noroc din fundătura asta mizeră de la capătul Bucureştiului. Încep să o răsfoiesc şi palmele încep să îmi transpire. Simt miros de praf de puşcă şi îmi vine în cap discursul frenetic al Führer-ului.

Nu-mi pot stăpâni curiozitatea şi o întreb pe biata femeie topită de căldură de unde îşi adună cărţile. Se uită la mine şi-mi spune sec: “Le iau de la cineva” după care îmi cere o ţigară. Nu insist. Schimb tonul şi o întreb cât costă, ea îmi citeşte entuziasmul şi îmi spune “cinci lei, că e în strâină”. Nu negociez, îi zâmbesc şi plătesc.

Pe la ora 10, târgul se transformă. Muşterii încep să vină în valuri mari, mititeii se perpelesc pe o parte şi pe alta fără pauză iar negustorii intră într-o frenezie greu de descries. Toţi ţipă, se asigură că piesele lor de rezistenţă în care şi-au pus speranţele astăzi sunt puse cât mai vizibil în faţă iar printre clienţi se răspândeşte teama că alţi vizitatori ai târgului vor descoperi chilipirurile înaintea lor.

Delirul acesta audio-vizual care te duce cu gândul la furnicarul unui oraş din India va mai fierbe pentru încă aproximativ două ore de acum. Gata. Pentru vânzători vine vremea bilanţului. A fost un weekend bun, se numără banii. Unii îşi freacă palmele de bucurie alţii tâmplele de necaz. Cu toţii pleacă şi se gândesc la ce vor mai aşterne pe covoraşe săptămâna viitoare.