Povestea „calpuzanilor” de altădată: falsificatorii de bani români, condamnaţi la moarte, cei greci, graţiaţi
0Tehnica şi legea fabricării monezilor de aur erau simple. Falsificarea banilor era frecventă în Bucureştiul secolelor 18 şi 19, dar nu foarte mulţi se încumetau să-şi rişte viaţa, chiar dacă succesul le-ar fi adus bogăţia.
Atât procesul de fabricare la care recurgeau calpuzanii, adică falsificatorii de bani, cât mai ales cine era pedepsit şi cine era graţiat de domni, făcea ca monezile contrafăcute să tranziteze toată ţara. Într-o perioadă tulbure, în care pe teritoriul Ţării Româneşti se aflau mai multe tipuri de bani - turceşti, austrieci, româneşti - autorităţile erau severe în pedepsele celor prinşi.
Începând cu secolul 17 apar primele legiuri româneşti cu privire la falsificatorii de bani prinşi cu „bani răi". Aceşti „mincinoşi" erau consideraţi la fel de vinovaţi ca aceia care înjurau pe domnul ţării. Citim în cartea „Din Bucureştii de ieri", cum legile vechi clasificau trei faze în falsificarea banilor:
1. Amestecătura, adică atunci când se amesteca aurul cu alte metale inferioare: argintul cu arama, sau, de multe ori, atunci când se făceau monede din aramă curată pe care mai apoi le „spoiau" pe deasupra cu argint;
2. Cumpăna sau greutatea, adică atunci când falsificatorii făceau monede din materialul respectiv, curat, dar mai uşoare „de nu ajung la cumpănă" şi astfel păgubeau pe acei oameni cărora le dădeau aceste monede
3. Scriptura sau inscripţia, adică atunci când scrisul de pe monede era „mincinos", neadevărat, fiindcă nu era făcut „den sfat cu învăţătura cuiva, ce pre furiş, ca un lucru rău. Drept aceia, de-ar fi li curaţi banii, cu nemic mestecaţi, şi de ar fi şi deplin la cumpănă, tot e un lucru mincinos (fals)".
Cel care făcea totuşi banii în mod oficial trebuia să aibă „puterea şi voie de la împărăţie", trebuia să-i facă într-un loc public „cum ar fi în mijlocul târgului, să vază toţi", să aibă „chip şi scriptură cinstite şi frumoase" şi „să fie la cumpănă deplin".
Pedepsiţi straşnic: fără cap, fără propietate
Până târziu, la sfârşitul secolului 18, falsificatorii de monede, erau condamnaţi la moarte. „întâi să i se taie capul, după aceea să-i ardă trupul în foc şi câte bucate(cereale) va avea, toate să fie domneşti". Calpuzanii prinşi erau omorâţi şi li se confisca propietatea. Existau, totuşi, excepţii. Cel care putea veni cu informaţii complexe despre alţi falsificatori, rudele amărâte ale pedepsitului, copiii, li se permitea să-şi păstreze pământul.
Prima menţiune despre bani falşi cunoscută este din 1437, când voievodul Vlad Ţepeş îşi începe domnia în Ţara Românească. El este primul care dă dreptul negustorilor din oraşele din Transilvania să aducă bunuri în Ţara Românească şi Moldova, însă cu obligaţia să nu introducă în aceste ţinuturi „bani răi sau de aramă". Cei care făceau negoţ cu vecinii din Ardeal aveau adesea asupra lor bani falşi, dar se dovedeau a fi nevinovaţi fiind la rândul lor căzuţi în cursa falsificatorilor de monede.
Spre sfârşitul secolului 18 era obişnuită o altă înşelătorie cu bani. Oameni de diferite naţionalităţi strângeau banii de aur şi de argint din ţară şi-i duceau în Austria sau în alte părţi, „unde câştigau cu agiul (beneficiul câştigat la schimbarea banilor), aducând în ţară moneda care reprezenta o valoare fictivă, iar nu reală". Celor prinşi li s-au confiscat banii iar mai târziu Alexandru Moruzi a fost silit să ia anumite măsuri de precauţie, dând ordin marelui tezaur privat al domnului, să poruncească negustorilor să se ferească de a mai scoate bani vechi din ţară. Iar „acel care ar îndrăzni să facă altfel cu târgul se va pedepsi."
Unii răufăcători obişnuiau alt mijloc de viclenie. Ascundeau în putinele cu ceară topită suma de bani pe care voiau să o ducă în alte ţări. Pentru acest motiv domnul porunceşte ca nimeni să nu mai toarne ceară în vase până când nu va fi de faţă un reprezentant al marelui vameş.
Falsificatorii străini, graţiaţi de domni
Curios este însă, că cele mai multe cazuri de falsificatori de bani aduse aminte de cronici, vorbesc despre străini şi nu români, care fie aduceau monedele falsificate în Bucureşti, fie le făceau aici.
Un alt falsificator care apare în cronicile româneşti este grecul Teohari. Acesta a introdus în Muntenia 200 de taleri falşi. A fost pedepsit cu închisoarea, însă la scurt timp, boierii judecători, ispitiţi probabil de anumite atenţii din partea familiei celui arestat, trimit o scrisoare de iertare a grecului, către domnul ţării. De această dată însă, nu numai că nu este absolvit de vină, pedeapsa i se accentuează fiind condamnat la ocnă tot restul vieţii.
Odată cu epoca fanariotă, falsificatorii de bani se înmulţesc. Pe timpul lui Alexandru Moruzi exista un cuiungiu (bijutier) pe nume Avram, care era din Ţara Leşească (polonez) şi care locuia în Mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi. Împreună cu un alt complice de-al său, au furat câte un tenchi (un sfert de gram) de argint din fiecare caragroş (monedă cu diferite valori în diferite timpuri) nemţesc şi au făcut opt caragroşi falşi, pe care i-a schimbat „unui creştin". Dar, din lipsă de dovezi, polonezul a fost graţiat de către domnul ţării cu condiţia „ca la vreo întâmplare, de trebuinţă, să se afle".
Greci, dar buni
Odată cu începutul secolului 19 falsificatorii de monede sunt mai numeroşi şi se prind mai des, cu toate acestea însă, nu mai primesc pedepse capitale, mulţi fiind chiar eliberaţi. „Cei mai mulţi sunt pedepsiţi cu ocna, ba pe unii din ei, fiind supuşi străini, domnitorul îi iartă şi de ocnă şi se mărgineşte, numai, să-i trimită peste hotare, prin consulatul respectiv".
Foarte mulţi dintre cei care falsificau bani erau greci. Aducem aminte de o parte dintre ei: cei patru, raportaţi la 28 octombrie 1818, domnului Alexandru Şuţu de Tribunalul Spătăriei - Spiru Miţoane, Constantin Atanasiu, Dionisie Trono şi Niculae Lemundios din Zakyntos (insulă din Grecia). Aceştia erau acuzaţi de falsificarea a 400 de taleri şi au fost condamnaţi la închisoare, ulterior fiind eliberaţi. Alţii ca Ion Razis, cofetarul Chefalonitis şi Iordache Itachisios, au avut aceeaşi soartă.
Ulterior, odată cu apariţia Băncii Naţionale a României şi dreptul ei de a emite bancnote româneşti, pe care le-a pus în circulaţie în tot cuprinsul ţării, numărul falsificatorilor s-a înmulţit. În acelaşi timp, legea 112 din Codul Penal din a doua jumătate a secolului 19 era prea îngăduitoare pentru a înspăimânta pe cei netrebnici. O bună parte dintre cei prinşi erau bagaţi la închisoare câţiva ani, dar ştiau că atunci când vor fi liberi, vor putea trăi fără griji din ceea ce au produs ilegal, mai înainte.
Dacă ţi-a plăcut ştirea, dă-ne LIKE pe Facebook AICI
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
