Stiri din Bucuresti

Un melanj de obiceiuri specifice Micului Paris, ieşite parcă din paginile cărţilor de istorie, se mai păstrează astăzi doar în câteva sate de la marginea Capitalei. În Bucureştiul zilelor noastre, startul oficial al Sărbătorilor de iarnă este dat de aprinderea instalaţiilor luminoase în Centru şi pe marile Bulevarde.

Oamenii se bulucesc să le admire, apoi îşi văd de treburile de zi cu zi, jumătate cu gândul la muncă, jumătate la distraţia care îi aşteaptă de Crăciun şi de Revelion. Dar câţi mai sunt cei care ştiu despre Irozi sau despre pomana porcului, despre cozonacii cu nuci şi miere bine frământaţi sau despre cetele de copii cu icoane în braţe ce colindau mahalale bucureştiului de altădată?

Curăţenie generală în mahalale

Până la sfârşitul perioadei interbelice, prăznuirea Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie) însemna începutul celor 12 zile de sărbătoare. Era, totodată, momentul tradiţional de sacrificare a porcului. Întregul oraş răsuna de strigătele de agonie ale animalelor sacrificate, iar gospodarii făceau cârnaţi, caltaboşi, tobă, jumări. Toţi mâncau şorici şi beau vin, bucureştenii dădeau „pomana porcului“.

Defapt pregătirile de Crăciun din Bucureştiul interbelic începeau cu mult timp înainte. Pe lângă post, pe care unii îl ţineau în întregime, iar alţii nu-l ţineau deloc, în fiecare casă se făcea, înainte de toate, curăţenia generală. Prin mahalale, unde cei mai mulţi erau ţărani proaspăt mutaţi în Capitală, se păstrau cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile. Mobilierul gospodăriilor era scos în totalitate afară, pe trotuarele mahalalelor, bucureştenii curăţau cu hărnicie la lumina candelelor pentru că treaba se termina de multe ori târziu în noapte.

Urma apoi mâncarea. Oraşul era învăluit de mirosul cozonacilor proaspăţi cu nucă şi miere, de savoarea sărmăluţelor cu grijă gătite de gospodinele pricepute. Oricât de săraci ar fi fost gospodarii, nu lipseau măcar o bucată de friptură de porc, cozonacii rumeni, piftia tremurândă, sarmalele în foi de viţă ori de varză şi mai ales câteva sticle de vin rubiniu românesc. Vinul era dintre cele alese, sărbătoarea Naşterii Domnului fiind un mare prilej de bucurie şi voie bună.Totuşi, nimeni nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul celor răposaţi.

Obiceiurile colindătorilor

Până la începutul secolului XX cetele de copii ţineau icoane în mâini, cântau colinde şi aduceau urări domnitorului, mitropolitului şi marilor dregători.
Lăutarii mergeau şi ei la casele celor înstăriţi şi făceau „urări de fericită sărbătoare“, băteau în tobe, sunau din trâmbiţe şi fluiere. Preoţii colindau ei înşişi pe la casele creştinilor, purtând icoana Naşterii Mântuitorului, pentru a vesti Naşterea Fiului Sfânt.

În ziua de Crăciun copiii, îmbujoraţi de iarna aspră, înarmţi cu ciomege pentru maidanezii de pe uliţe, plecau la colindat cu Steaua. Obiceiul, simbol al dumnezeirii, este unul strămoşesc venit din Constantinopol în urmă cu peste o mie de ani. Steaua era atent făurită de meşterul-stelar din scândurele de lemn, avea mijlocul rotund şi mai multe raze împrejur. Pe mijloc era pictată naşterea Domnului, în colţul de sus, momentul biblic al ispitirii omului de către şarpe iar pe celelalte raze apăreau îngeri, stele, soarele şi luna.

Irozii sau Vicleimul este o formă deosebită de colindat întâlnit în Bucureştiul de dinainte de secolul XX. Ca într-o piesă de teatru, fiecare colindător primea roluri: în frunte mergea Irod cel straşnic cu cei trei Crai de la Răsărit, Baltazar, Gaspar şi Melhior, iar în urma lor Îngerul, Călugărul şi mai mulţi ostaşi. Odată primiţi în casă exista un schimb de replici specific iar apoi toţi cântau colinde inedite. „Şcena“ se termina cu urări cântate celor din casă.

Simbolul bradului de Crăciun

Datini străvechi sau împrumutate (cum este bradul, specific înmormântării în tradiţia românească, devine mai târziu simbol al Craciunului) năşteau feeria Bucureştiului de altădată „în noaptea sfântă, când se făceau auzite glasurile clopotelor şi colindul copiilor, inimile se lepădau pentru o clipă de toate cele rele; şi nu mai era nici ură, nici egoism, nici invidie, căci toate se preschimbau în bunătate şi iubire“.