De nu se întorc geniile acasă: Deştepţii României preferă să muncească 14 ore pe zi în şcolile din străinătate decât să înveţe în ţară

Subfinaţarea şi vidul legislativ în ceea ce priveşte plagiatul sunt principalele motive pentru care românii de succes din laboratoarele de-afară se întorc acasă doar de Sărbători. Ovidiu Sîrbu, cercetător la Universitatea Ulm din Germania, spulberă mitul „românii au talent" şi susţine că pentru a-şi păstra statutul şi salariul de câteva mii de euro munceşte şi câte14 ore pe zi.

Numărul geniilor care s-au întors în România face din nou să roşească faţa politicilor româneşti în ceea ce priveşte educaţia şi cercetarea. Din miile de tineri români care lucrează în laboratoarele de-afară, în ultimii patru ani, au revenit în ţară doar 51, dintre care nouă în 2010. O picătură într-un ocean care demonstrează încă o dată că a fi om de ştiinţă în România nu este tocmai un vis realizabil pentru tineri.

Au învăţat de la laureaţi Nobel şi de la profesori care au schimbat lumea. S-au şcolit la cele mai prestigioase institute şi au câştigat dublu faţă de cât ar fi câştigat în România. Şi totuşi, au hotărât să revină în ţară ca să schimbe ceva. Cei care n-au luat primul avion spre casă, se gândesc la asta în fiecare zi.

Cercetător român în Germania

Noile criterii de evaluare introduse pentru cercetătorii români care vor să aplice pentru proiecte au devenit mai dure, iar rezultatele sunt evaluate mai riguros, odată cu noua lege a Educaţiei. Acest lucru le-a atras atenţia oamenilor de ştiinţă de peste hotare cărora li s-a deschis astfel o portiţă de întoarcere acasă. Totuşi, n-au găsit încă un răspuns definitiv la întrebarea: eu când mă întorc?

Sătul de poveştile născute în jurul ideii că în faţa cercetătorilor români din afară se închină Occidentul, Ioan Ovidiu Sîrbu (42 de ani) vede România cu alţi ochi. Este un bănăţean crescut la Sibiu, care acum îşi trăieşte visul de a fi cercetător în Germania, unde lucrează de şapte ani la Departamentul de Biochimie şi Biologie Moleculară al Universităţii Ulm. A ajuns acolo după ce a absolvit cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara, a trecut şi pe la Institutul Pasteur din Paris şi Institutul Burnham din La Jolla, SUA. Astfel, din 2002, Sîrbu colindă cele mai renumite laboratoare din lume.

Competitivitatea, criteriu de bază

În Germania munceşte şi 14 ore pe zi pentru proiectele sale, iar la fiecare sfârşit de semestru trece printr-o evaluare de foc, în urma căreia se decide dacă mai rămâne sau nu în echipă. Presiunea de a fi mereu mai bun şi de a da mereu socoteală cu privire la rezultatele muncii sale îi atârnă în permanenţă deasupra capului.

Cei mai buni studenţi din ţară valorează mii de euro în ochii angajatorilor

În fiecare zi se întreabă de ce nu se întoarce în ţară şi mereu ajunge să realizeze o analiză cu puncte pro şi contra. Concluzia este întotdeauna aceeaşi: se va întoarce în momentul în care plagiatul nu va mai avea echivalent în limba română, iar cercetătorii vor avea un loc de muncă asigurat şi respectul de care au nevoie. „Mediul în care lucrez este extrem de competitiv, stimulează valoarea şi cooperarea şi are toleranţă zero faţă de plagiat! Este un mediu în care prietenia şi zâmbetele calde durează atâta timp cât am finanţare pentru grupul meu şi pentru proiectele mele de cercetare, atâta timp cât articolele mele îşi aduc aportul la zestrea de puncte de impact a institutului", spune cercetătorul român.

Mitul geniului la români

„Povestea românului de geniu care îngenunchează în doi timpi şi trei mişcări Occidentul este un mit de care trebuie să ne dezbărăm la fel cum trebuie să renunţăm la complexele de inferioritate faţă de cei «de dincolo», indiferent că acest «dincolo» se numeşte Ulm, École Normale Supérieure sau Stanford. Nu suntem nici mai îngrămădiţi, nici mai geniali decât ei. Singura diferenţă este că ei trăiesc regula competiţiei libere, în timp ce noi ne rezumăm să o analizăm doct la o ţigară, în pauza de cafea", explică tranşant, Ovidiu Sîrbu.

A ales şcoala din străinătate pentru a deveni profesionist în România

Totodată, pentru cei îmbătaţi de sindromul „românii au talent", tânărul are suficiente argumente care să-i aducă cu picioarele pe pământ. „Doamne fereşte să nu reuşesc să-mi reînnoiesc granturile, pentru că de a doua zi voi fi în stradă! Este varianta pură şi dură a celebrei sintagme «publish or perish!» pe care nimeni din ţară nu o ia în serios", demitizează românul percepţia generală.

14 ore de muncă pe zi

Aceasta pare să aibă o cu totul altă definiţie pentru muncă. „Cercetare înseamnă 10-12-14 ore pe zi în laborator, citind sau recenzând articole, granturi de cercetare sau pregătind prezentările la conferinţe. Nu-mi bat capul nici cu ultimele noutăţi din modă, nici cu apariţia nu ştiu cărui model de autoturism, sau cu certurile inepte ale politicienilor, dar nici nu pierd timpul căutând magazinele unde cartofii sunt cu 25 de cenţi mai ieftini, sau unde sunt pantofii la reducere!", completează Ovidiu Sîrbu.

Chiar dacă în România se fac paşi în încercarea de a-i aduce pe cercetători acasă, Ioan Ovidiu Sîrbu consideră că mult mai greu este ca sistemul să-i convingă să rămână pe cei care n-au plecat încă. „De ce nu mai au tinerii noştri încredere în oferta şcolii româneşti? De ce începând din clasa a VIII-a motto-ul lor devine «mă car de-aici»? Cred însă că tinerii sunt oglinda societăţii în care noi, adulţii, facem regulile. Poate n-ar strica să ne privim mai mult în oglindă înainte de a le arunca în faţă că «pe vremea noastră era altfel»", concluzionează cercetătorul.

„Am plecat cu gândul să mă întorc"

Tiberiu Catalina face cercetare la Facultatea de Instalaţii din Capitală de doar zece luni, după ce s-a întors din Franţa, unde a fost angajatul uneia dintre cele mai prestigioase instituţii de cercetare.

A lucrat într-un laborator de ultimă generaţie, într-un mediu competitiv la Centre de Thermique de la Institut National des Science Appliquees de Lyon. Acum străbate un hol lung, rece şi întunecos, la demisolul clădirii Universităţii de Construcţii din Bucureşti, până ajunge în biroul său, asemănător unui laborator vechi de chimie.

Tânărul însă este mai mult decât mulţumit de alegerea făcută. Când vorbeşte despre întoarcerea în România i se simte o uşurare în glas. Doar a plecat cu gândul să rămână şi oricâte i-a oferit Franţa, n-a putut să-i fie „acasă". E fericit că poate face acum ceva şi pentru cercetarea din ţară, vitregită de subfinanţare şi lipsă de interes.

Un pariu câştigat

La întoarcerea sa au contat câteva elemente pragmatice, puse în balanţă bine de tânărul inginer: în Bucureşti avea un apartament pe care l-a renovat cu banii strânşi în Franţa, la doi paşi de facultatea unde lucrează, a dispărut bariera de limbă, nu mai e nevoit să facă naveta o dată pe lună, aşa cum se întâmpla când era în Franţa, şi are un salariu decent pentru România. S-a obişnuit deja să răspundă la întrebarea: „de ce te-ai întors?". „Îmi doream să mă întorc în această facultate, la asta m-am gândit şi când am plecat la doctorat. Nu am plecat cu gândul să rămân în Franţa, SUA sau Germania, scopul meu a fost mereu să mă întorc", a fost pariul tânărului.

„Pot să spun că am reuşit în ţara mea, cu infrastructura de aici"

Prima păpuşă, bicicletă, sau prima zi de şcoală sunt amintiri pe care le purtăm din copilărie până la bătrâneţe. Marilena Lupu (34 de ani), cercetătoare româncă în domeniul medical, are o altfel de amintire ce ar trece drept ciudată pentru majoritatea tinerilor. „Nu pot să uit prima experienţă din copilărie când am văzut o bacterie la microscop şi m-a urmărit această trăire extraordinară întotdeauna. După acel moment, am vrut să devin cercetător", îşi aminteşte Marilena. După ce a experimentat cercetarea timp de trei ani în Statele Unite, s-a întors acasă în 2007, hotărâtă să schimbe România la faţă.

În 2004 a ajuns la Fred Hutchinson Cancer Research Center din Seattle (SUA), unde echipa de cercetători de cel mai înalt nivel o făcea să simtă că-şi poate depăşi limitele. A ajuns acolo cu o bursă în oncologie şi biologia transplantului, oferită de National Institutes of Health din Statele Unite, în timp ce lucra la teza de doctorat.

Cercetare până în miez de noapte

Trei seminarii pe săptămână la Hutchinson Center în care oamenii de ştiinţă participau activ, dar şi interacţiunea cu colegii de laborator creau o atmosferă ştiinţifică cu totul aparte. „Eram într-o continuă frenezie ştiinţifică. Văzând cum arăta un institut de cercetare din Statele Unite, a fost un şoc, dar un şoc motivaţional ce mă stimula şi mai mult în eforturile mele de a obţine rezultate. Eram atât de fascinată de ceea ce învăţam acolo, încât lucram de dimineaţa de la 7.00 până noaptea târziu", spune cu entuziasm Marilena Lupu.

În acel moment, întoarcerea în ţară părea o nebunie mai mare decât aceea de a spune că a fost descoperit panaceul universal. „La finele celor doi ani şi jumătate de bursă postdoctorală, am aplicat pentru un rezidenţiat în oncologie veterinară la Oregon State University, am finalizat un an din acest program şi apoi dragostea pentru cercetare a primat. Am avut tăria să mă întorc în ţară să fac cercetare, având certitudinea că pot valorifica în România cunoştinţele dobândite la Hutchinson Center", mai spune ea.

Farmecul străinătăţii

Deşi de patru ani lucrează în România, recunoaşte că ideea plecării în străinătate i-a mai dat târcoale uneori. „Mirajul străinătăţii funcţionează oricând, dar aici, când generez un rezultat, când public o lucrare ştiinţifică, este altceva, pot să spun că am reuşit în ţara mea, cu infrastructura de aici". Marilena este preocupată şi de materializarea unui alt proiect: întoarcerea în ţară a cât mai multor oameni de ştiinţă români valoroşi, pentru a funcţiona ca modele pentru tânăra generaţie de cercetători români. „Sunt mândră că sunt româncă şi-mi place să arăt acest lucru oriunde m-aş duce. Sunt un mesager al ţării mele".