O adolescentă, în vremuri tulburi

În Bucureştiul anului 1944, undeva pe Calea Moşilor, îşi trăia visele primei tinereţi o proaspătă bacalaureată. Liceul a însemnat pentru ea un capăt de drum, dar ce era mai

În Bucureştiul anului 1944, undeva pe Calea Moşilor, îşi trăia visele primei tinereţi o proaspătă bacalaureată. Liceul a însemnat pentru ea un capăt de drum, dar ce era mai înfricoşător, trăia cu sentimentul că drumul pe care-l cunoştea din copilărie şi cu ale cărui simboluri şi osteneli se obişnuise nu avea final. Ducea spre un nicăieri. Liceul pe care-l absolvise avea să dispară în câţiva ani, transformat fiind în şcoală pentru ucenici şi profesionalizarea tractoriştilor în strungari sau miliţieni. Profesorii pe care i-a iubit se vor pensiona prematur, fie prin închisori politice, fie prin fabrici şi ateliere de cizmărie.
Crăciunul anului 1944, când s-a lăsat fotografiată cu evantaiul mamei, a purtat ultimul zâmbet de viaţă normală din întreaga sa existenţă. Tatăl Gabrielei, Romulus Georgescu, proprietar al mai multor imobile de pe Calea Moşilor, a fost expropriat, cu tot cu mobilier, costume, cărţile din bibliotecă, dar şi de libertatea unei vieţi pentru care luptase întreaga viaţă.
Se intra într-o epocă nouă, nemaicunoscută românilor cu bun-simţ. Gabriela îşi va număra anii alături cu doza de amintiri trecute şi va vedea cum "copiii îşi pierd copilăria", iar "fecioarele nu mai au de mult nimbul acela de puritate şi taină" ca pe vremea când scria Teodoreanu. Treptat, idealurile au fost înlocuite de adevăruri arătate într-o goliciune sfâşietoare. Adevăruri umane "care umblă pe străzi", care "se pot vedea în fabrici sau pe ogoare" şi au "mărimea şi monstruozitatea dinozaurilor".
Copiii Gabrielei vor merge în aceeaşi clădire de fost liceu impozant, cândva de elită şi devenit o şcoală a elitelor, unde "experienţa socială şi morală a clasei se reduce la cunoaşterea directă a funcţionării mitei, relaţiilor şi corupţiei ce planează peste lupta de clasă". Dacă generaţia Gabrielei se concentra la orele de etică, literatură sau filozofie, să diferenţieze instinctul de inteligenţă, după numai o singură generaţie, elevii de 16 ani "ştiu precis cât costă o notă de trecere sigură la treaptă sau admitere"(I.D. Sîrbu).
Gabriela a perseverat, a luptat cu rigorile noului regim şi a reuşit să-şi păstreze prospeţimea vârstei, hrănită cu speranţe. Pe vremea când erau interzise podoabele de orice fel pe stradă sau la reuniuni oficiale ca obicei burghezo-moşieresc, când eleganţa se reducea la salopeta Mao Tzedun, sandalele ceferiste şi şapca de ilegalist leninist sau baticul komsomolist-colhoznic, Gabriela a îndrăznit. A îndrăznit să-şi apere eleganţa epocii care a format-o. O eleganţă la care s-au asociat şi cei prezenţi la nunta ei cu doctorul Ichim, unul dintre apropiaţii doctorului Burghelea. Cele două femei fotografiate într-un studio bucureştean pe jumătate naţionalizat sunt un decupaj al unui mod de viaţă distrus şi excavat din societate, dar păstrat de unii, cu mare curaj în momentele importante ale vieţii. Gabriela, în rochie de mireasă, se află alături de domnişoara sa onoare, aflată în ţinută de seară, o ţinută pe care cu greu o mai întâlneşti prin înalta societate feminină de azi. De fapt, nu rochia trebuie să sublinieze şi să definească feminitatea, ci posesoarea ei se foloseşte de rochie ca de un accesoriu complementar feminităţii sale. Aceasta este diferenţa între snobismul eleganţei de azi şi simplitatea frumuseţii de odinioară.