Spiridon Naftan, de 52 de ani în slujba pielăriei

Nea Mişu, aşa cum îi spun apropiaţii, a învăţat marochinăria de la 16 ani, iar din 1975 şi-a deschis propriul atelier.

Multe meserii vechi, care cu ani în urmă erau în vogă, au dispărut. Cu toate acestea, prin Capitală încă mai mai dai de câte un atelier învechit care a a reuşit să supravieţuiască.

Pe Calea Dudeşti, la colţul unui clădiri vechi, încă se mai găseşte un atelier unde îţi poţi repara aproape orice. De 35 de ani, nea Mişu şi-a primit clienţii cu drag şi a reparat cu seriozitate tot ce i s-a cerut. De la fermoare, la tocuri de pantofi, genţi, capse, hamuri şi geci din piele, bărbatul în vârstă de 68 de ani se pricepe să refacă fiecare obiect „stricat“ de vreme.

Gratiile gri şi prăfuite de la uşă şi geamuri îi dau atelierului un aer comunist, iar deasupra uşii încă se mai află plăcuţa inscripţionată cu litere vechi, „Marochinărie“. Interiorul este şi el neschimbat. Din încăperea veche, cu tavanul înalt, plină cu pantofi şi genţi care îşi aşteaptă rândul la reparat, nu lipseşte nici decorul: pe un perete stă agăţată o pălărie de cowboy cu două pistoale în părţi.

Nea Mişu, pe numele real Spiridon Naftan, practică această meserie de la vârsta de16 ani, iar în prezent a adunat 52 de ani de experienţă în domeniu. „Şi tata a fost cizmar, iar mama a lucrat şi ea la fabrica de pielărie şi încălţăminte, Mociorniţa sau Flacăra Roşie» . La 16 ani m-a băgat şi pe mine acolo. În timp am învăţat să practic cum pot eu mai bine această meserie“, povesteşte nea Mişu.

Actorii vremii, clienţii săi fideli
Cu mulţi ani în urmă, meseriile se învăţau de la o vârstă fragedă şi puţini sunt cei care mai renunţau la specializarea lor. Astfel, după o perioadă în care a lucrat la fabrică, s-a decis ca împreună cu soţia sa să facă ceva pe cont propriu.

„M-am însurat de mic şi am zis să ne facem şi atelierul nostru. Ne-am zbătut şi am făcut rost de toate autorizaţiile necesare şi aşa am ajuns să avem atelierul şi în ziua de azi“, mai spune marochinarul.

El este de părere că ceea ce îi mai ţine încă în viaţă micul atelier este seriozitatea cu care şi-a tratat clienţii şi, chiar dacă nu mai sunt la fel de mulţi ca înainte, bărbatul este mulţumit de oamenii care îi trec pragul.

„Chiar şi-n zilele proaste e binişor. Acum câteva zile a fost Anca Sigartău, mai venea şi Aneta Stancu. I-am avut clienţi şi pe Jean Lorin Florescu, pe Constantin Dinulescu, Luigi Ionescu şi Cornel Coman“, îşi aminteşte nea Mişu.

Meserie transmisă din tată-n fiu
Nea Mişu spune că la început nu i-a plăcut prea mult acestă meserie, dar în timp a îndrăgit-o. Acum, atelierul de marochinărie se poate numi afacerea familiei. Atât soţia sa, cât şi fiul şi nora îl ajută cu munca de atelier de câte ori au timp. „Băiatul este inginer mecanic. Vine şi el la atelier, trebuie să-l ducă mai departe, ce să facă“, spune el.

Întrebări şi răspunsuri

Cum este când toată familia are aceeaşi meserie?
Ne place. De-asta lucrăm în continuare şi ne ajutăm unii pe alţii. La atelier mă ajută şi fiul şi soţia.

Aveţi clienţi la fel de mulţi ca înainte?
Am şi clienţi fideli. Merge destul de bine marochinăria, iar preţurile sunt convenabile, dar diferă în funcţie de lucrare.

PROFIL

NĂSCUT: 2 februarie 1942, în judeţul Prahova
STUDII: Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti
OCUPAŢIE: Marochinar
FAMILIE: Este căsătorit şi are un băiat

Ce-i place:
Nea Mişu se consideră un om muncitor şi, în timp, a ajuns să îi placă ceea ce face şi să pună pasiune. Cel mai mult se bucură că băiatul său îi urmează meseria. „Îmi plac oamenii serioşi“, adaugă marochinarul.

Ce nu-i place:
„Nu-mi plac oamenii care nu se ţin de cuvânt. Eu întotdeauna am fost un om serios şi poate de-asta am şi reuşit să fac această meserie şi să îmi păstrez clienţii“, mai spune nea Mişu.