POVEŞTI DE BUCURTEŞTI VIDEO Tramcarele de tinchea şi catifea ale lui Toma Blîndu i-au plimbat pe bucureşteni timp de 13 ani

Numele lui Toma Blîndu se leagă de vagoanele trase de cai prin centrul Capitalei, la începutul anilor 1900. Urâte de unii şi lăudate de alţii, cert este că la dorinţa insistentă a negustorului, aceste atelaje au transportat bucureştenii pe străzile centrale din oraş timp de 13 ani, deşi le dădeau stomacul peste cap din cauza zdruncinăturilor provocate de roţile de tinichea fără cauciucuri.

„Gemete sfâşietoare de osii neunse, văicăreli de arcuri, pocnete de bice, sunete de alarmă ale trompetelor care cântau pe toate tonurile, şi duruit de roţi” -  așa povestește Dimitrie Anghel, în cartea sa „Alaiul vechiturilor”, că sunau tramcarele lui Toma Blîndu, trase de caii Societăţii de tramvaie, „cei mai bine întreţinuţi armăsari, rotunzi ca nişte pepeni”.

Nimeni însă nu îi reproşa lui Blîndu deciza de a achiziţiona din Belgia aceste „vehicule-problemă”. Era un negustor foarte popular în oraş datorită faptului că făcea comerţ cu închirierea de brecuri, trăsuri şi cupeuri cu preţuri moderate.

Tramcarele au răsculat birjarii

Bucureştiul romantic al tramvaielor trase de cai a debutat în 1891, atunci când, la insistenţele lui Toma Blîndu şi Ştefan Mihăescu, Societatea de tramvaie a solicitat primăriei să pună în circulaţie pe anumite trasee, unde nu erau instalate linii de tramvaie, această serie de vehicule numită tramcare.

Birjarii au protestat vehement din cauza „concurenţei” care se prefigura, însă municipalitatea a aprobat Societăţii patru tramcare, lui Toma Blîndu tot patru, şi lui Ştefan Mihăescu două, povesteşte George Potra în „Din Bucureştii de ieri”.

S-a decis ca cele 10 utilaje să circule pe un singur traseu, Strada Lipscani-Calea Victoriei, după programul următor: de la 1 aprilie la 1 octombrie, duminica şi sărbătorile mai mari, de dimineaţă până la ora 13, iar seara de la ora 20 în sus. De la 1 octombrie la 1 aprilie circulau zilnic până la ora 14, iar seara de la 18 în sus.

Prima dată când s-au pus în circulaţie a fost 1 iulie 1891 iar taxa era de 15 bani.

Deşi Toma Blându avea doar 4 din cele 10 tramcare, bucureştenii le-au denumit „tramcarele lui Toma Blându”, datorită popularităţii sale. O altă explicaţie ar putea fi că Toma Blându  a luat în exploatare tramcarele şi de la ceilalţi propietari, rămânând el singur antreprenor pe aceste vehicule.
Tramcarele erau de fapt nişte vehicule mari, luxoase, ale căror bănci erau acoperite cu catifea roşie. Celebrul poet şi publicist George Ranetti le descrie  ca fiind „de un galben ihtiozaur de tinichea, cu roţi de oţel, trase de nişte bieţi cai”.

Circulau la 8 minute

Plecau la interval de 8 minute fiecare, din Piaţa Sfântul Gheorghe, traversând Lipscani, Calea Victoriei până la Ministerul de Finanţe, apoi Calea Griviţei până la gara de Nord, altele continuau drumul pe Calea Victoriei până la Şosea, la rondul întâi. Şi viceversa.

Funcţionarea lor a durat până în 1904 când, în urma unei convenţii cu Societatea de tramvaie, tramcarele n-au mai circulat. Toma Blându le-a retras, cedându-le societăţii, care le-a aruncat pe un teren viran din zona Obor, transformându-se într-un fel de cimitir al tramcarelor, cu roţile înfipte în pământ până la osie.

Până la urmă tramcarele au fost apreciate de cetăţeni, pentru că erau utile, însă pentru cei care locuiau la stradă au rămas un chin. Negustorul Toma Blîndu a murit în 1916.

În ceea ce priveşte alte mijloace de circulaţie, istoricii amintesc că în preajma primului război mondial, şi imediat după, nu circulau în Bucureşti decât automobile ridicate destul de sus pe nişte arcuri care se vedeau, cu scări laterale lungi, cât distanţa între roţi, având pe scara din dreapta ţeava de cauciuc prin care trecea gazul de carbid de la cutia de rezervă la felinarele-reflectoare care se aprindeau cu chibrituri, cu goarnă sau trompetă în loc de claxon.

Vezi mai jos video cu tramvaiele trase de cai pe străzile Bucureştiului de altădată