Naţionala scuzelor şi a blestemelor

Răzvan Lucescu nu este de vină că moşteneşte povara lui Mircea, tatăl antrenor, cel care a descoperit absolut tot, cel care ar putea oricând antrena pe Manchester United sau să-i dea lecţii despre fotbal lui Arsene Wenger.

Sau poate să îi explice lui Guy Roux că nu e bine să antrenezi acelaşi club timp de 44 de ani şi de ce nu să-l înveţe pe fiul său că atunci când n-ai rezultate sunt de vină exclusiv arbitrii. Staţi, că în Cipru nu ne-au făcut cavalerii fluierului, am avut neşansă la penalty-uri. Atunci aruncă vina pe blestemul românilor la loviturile de departajare, vezi Italia 90 cu Irlanda, sau SUA 94, când Belo şi Petrescu au ratat în sferturi cu Suedia.

E foarte posibil ca în curând să aflăm că de fapt Messi este produsul familiei Lucescu şi că a dat probe pe ascuns la Corvinul Hunedoara. Atât Mircea cât şi Răzvan Lucescu suferă de egocentrism. Selecţionerul Răzvan ne-o arată la fiecare acţiune a naţionalei, dovadă şi reprezentaţia penibilă a tricolorilor în turneul din Cipru. Când ajunge rupătorul Alexa lider al echipei naţionale, când Marica, Mutu sau Chivu au probleme mari la grupările din străinătate, când ultimele transferuri din Liga I şterg praful de pe banca de rezervă în campionatele puternice, evident că invocăm lipsa de valoare.

Conducătorii Federaţiei dau din umeri când vine vorba de responsabilităţi şi au învăţat la eşecuri să îndrepte atenţia mass-mediei spre selecţioneri şi jucători. Dar atunci când perseverezi cu convocări gen Iulian Apostol, Sabrin Sburlea, George Florescu sau Dragoş Grigore înseamnă că ai o problemă. Sau scuze?
Şi să închei într-un ton optimist, cei de la FIFA îi învaţă pe puşti fotbal cu imagini în care apare Gică Hagi. E posibil să aflăm că de fapt cei de la forul internaţional ar primi sfaturile de la Lucescu. Nu-i aşa, Mircea?