Muzica grădinii

Grădina casei modelează caractere, însufleţeşte stări de spirit pozitive, oferă cadrul potrivit pentru a forma cei şapte ani de-acasă. Fiind o extindere a spaţiului locuit, diferă puţin de

Grădina casei modelează caractere, însufleţeşte stări de spirit pozitive, oferă cadrul potrivit pentru a forma cei şapte ani de-acasă. Fiind o extindere a spaţiului locuit, diferă puţin de lumea controlată a casei, întrucât natura oferă, la rândul ei, preocupări continue, specifice fiecărui anotimp; copiii învaţă primele noţiuni de horticultură, de cum poate fi modelat peisajul în volum şi culoare. Este locul clar delimitat, unde copiii casei se retrag cu tovarăşii de joacă, însufleţind personaje de basm sau compunând moduri de socializare alături de copiii vecinilor.
Este spaţiul unde se mai poate zăbovi puţin înainte de drumul către şcoală sau birou; grădina hrăneşte tihna după-amiezelor de duminică. Imaginile cu familia strânsă în jurul gramofonului, în mijlocul grădinii care îmbracă curtea, nu are nimic de-a face cu respirarea idilică a unei lumi dispărute şi greu de înţeles astăzi. Dispariţia grădinilor casei, din cauza exploziei demografice a cartierelor muncitoreşti, a determinat înlocuirea unui mod de viaţă, de socializare cu un altul. Vecinătatea imediată, restrânsă demografic, a fost înlocuită cu vecinătatea colectivă, numeroasă şi anonimă. De aceea, vecinii din bloc se ezită pe cât posibil, dispar rapid în lift neaşteptându-te, chiar dacă te afli la câteva clipe în urma lor. Vecinătatea apropiată, dar forţată de împrejurări sociale a creat un anonimat agresiv al colectivului faţă de individul altfel; povestea omului diferit faţă de omul care este majoritar în gusturi şi preocupări devine o problemă de supravieţuire cotidiană.
Dispariţia spaţiului tranzitoriu dintre casă şi stradă, spaţiu cu un rol major în istoria familială şi socializarea familiei cu vecinătatea imediată, a condus la atomizarea raporturilor din imediat; au rămas doar raporturile dintre cei din generaţii asemenea, pe care îi adună, mai degrabă, sala de clasă, terasele din cartier sau mai rar, aceeaşi scară de bloc ori acelaşi palier. Ce să mai vorbim despre acelaşi cartier! Ce a însemnat pentru societatea urbană românească dispariţia grădinii în favoarea cartierului-dormitor? Dincolo de explozia demografică şi eliminarea spaţiului verde în planul general al oraşului se află realităţi mai grave. Până în anii puterii populare, chiar şi în marile oraşe, şcolile primare aveau câte un teren unde copiii claselor primare învăţau cum să crească flori, să îngrijească pomi fructiferi, să cultive legume etc. Regimul comunist a înlocuit această relaţie cu natura, aducând în viaţa copiilor atelierele cu menghine greoaie pentru lăcătuşerie, strungărie, tocilărie etc. A urmat o succesiune de generaţii pentru care natura nu înseamnă mare lucru; de aceea, vedem adesea pomi rupţi, poame furate încă verzi fiind, iarba plină de gunoaie sau călcată în picioare. Aceia care şi-au cumpărat terenuri în ultimii 17 ani au construit casele adesea împotriva legii ocupând 70-80% din suprafaţa terenului, preferând megaliţii din beton în defavoarea unei case utile înconjurate de grădină.
Câţi se mai bucură de culorile toamnei sau de parfumurile florilor de primăvară? Simţuri, gusturi, mici bucurii pentru o viaţă şi aşa complicată, toate rătăcite printre străduţele pustii ale cartierelor-dormitor, aşteaptă a fi redescoperite de acei puţini, care aleg să trăiască altfel, în afara frontului aspiraţiilor comune.