Mircea Daneliuc: "Un film despre femei îţi încearcă puterile"

Regizorul ne-a vorbit despre aşteptata premieră a filmului „Marilena“, din 27 martie, cinematografia românească şi problemele cineaştilor.

Domnule Mircea Daneliuc, cine e “Marilena”?
 
Sunt atras de lucrurile greu de făcut. E dificil să scrii despre femei şi la fel de greu este să faci film despre ele, să li te strecori în suflet. Nu ştiu cât de simplu se înţeleg ele pe ele însele, dar din partea asta, a bărbaţilor, lucrul e foarte anevoios. Sunt foarte puţini scriitori şi cineaşti care au reuşit să descopere sufletul ei, lăsând opere serioase. E atractiv un astfel de subiect, te face să-ţi încerci puterile. 

Există o Marilena printre noi toate?

Am extras scenariul dintr-o carte, ce a mai generat alte trei filme – „Marilene”. Pluralul titlului sugerează că există câte o Marilena de acest tip cam în orice femeie, într-o proporţie mai mare sau mai mică, recunoscută sau nu.
 
Pelicula se lansează după un an de la încheierea filmărilor. Din ce cauză a întârziat atât premiera sau aşa aţi dorit să se întâmple?

A întârziat foarte mult pentru că am fost amăgit de nişte distribuitori care iniţial s-au angajat să lanseze filmul, dar au renunţat din motive mai puţin exprimate. Acum, însă, din 27 martie, se pare că i-a venit vremea.

Unde au avut loc filmările şi cât timp au durat?

A fost turnat în aproximativ cinci săptămâni, la Bucureşti şi Braşov.

Cum v-aţi gândit să creionaţi un personaj atât de zbuciumat interior ca Marilena? A existat o muză?

E greu de spus. E o femeie care simte că începe să îmbătrânească şi i se înmulţesc compromisurile pe care trebuie să le facă cu viaţa. Am rămas cu câte ceva de la femeile pe care le-am cunoscut, nu a existat o muză.

Rolul eroinei principale l-aţi scris special pentru soţia dumneavoastră?

Da, a fost scris pentru ea şi, totodată, a dat casting pentru rol.

Ce calitate a unui actor este cea mai apreciată de regizorul Mircea Daneliuc?

Capacitatea de a rezona cu mine în momentul când lucrăm. Dar nu e unica regulă. Trebuie să corespundă şi fizionomic, ca vârstă, etc....

Actorii amatori fac parte de multă vreme din distribuţiile dumneavoastră. De ce îi alegeţi?

Folosesc amatori, dar nu totdeauna pentru roluri principale. Prezenţa unor astfel de personaje dă o veridicitate sporită filmului, bineînţeles dacă n-am greşit distribuindu-l.

Cum aţi caracteriza filmul?

O comedie amăruie.

În ultimii ani, s-a produs vreo schimbare în cinematografia românească? 

Nu observ o schimbare radicală. Generaţia băieţilor de 40 de ani, care a venit după noi, chiar dacă şi-a făcut apariţia mai gălăgios decât ar fi recomandabil din punct de vedere cultural, n-a adus ceva foarte special, a venit în continuarea unor experienţe şi teme deja exersate. Le-au găsit gata făcute. Îi aştept pe cei de 20 de ani care trebuie să apară şi să ne dea la o parte.

Cum aţi lucrat cu Niculescu-Mizil şi Cornel Palade?

Serghei Niculescu-Mizil a debutat în „Marilena” şi am avut o colaborare excelentă. La fel şi cu Palade. Lumea pune etichete. Sunt oameni despre care se crede că sunt cantonaţi într-o zonă. El face ce face cu Ţociu în comedioarele lor, dar am fost sigur că poate să joace şi altceva decât ce se vede la televizor.

Înţeleg de pe afiş că mare parte din finanţare a venit de la Centrul Naţional al Cinematografiei. Cât de greu este pentru un cineast să facă film în România?

E destul de greu, pentru că CNC-ul a început să devină un factor de frână. Eu am înfiinţat acest CNC prin ‘90, alături de câţiva colegi, când am făcut prima grevă a foamei din România. Atunci am reuşit să smulgem cinematografia de la ministerul Culturii, transformând-o într-o instituţie guvernată de un CNC activat de 12 persoane. A fost cea mai bună perioadă a cinematografiei.

Bugetul filmelor venea direct de la Guvern, nu ca acum, când eşti ordonator terţiar de credite. Cu timpul, CNC a devenit un fel de minister, aservit unor găşti, ca în fotbal. A degenerat. Concursurile de scenarii se fac de către un juriu format din oameni care, destui, nu au nicio legătură cu cinematografia. Se petrec nişte lucruri foarte dubioase acolo. De pildă, scenariile care se anunţă a fi bune şi care au notele cele mai mari, acelea pică primele, din cauza invenţiei unei norme care spune că nu se iau în considerare notele cele mai mari sau cele mai mici.

Pătrund notările cu calificative de 4 şi 5. Aşa că cinematografia românească e blestemată a fi mediocră. Rar scapă câte ceva. O altă aberaţie este punctajul, care se face în funcţie de câţi spectatori a adunat filmul şi de festivalul la care a participat. Toţi aleargă după festivaluri de trei lei, Adjud de Franţa, Zalău de Spania… Înainte, contau festivalurile majore, acum, toate o apă. E o instituţie croită pentru mediocritate. Nu mai vorbesc de ce grijă are, cu tot cu ministerul Culturii, pentru patrimoniu.

Urmează o altă lansare anul acesta?

Da. „Cele ce plutesc”, la toamnă. La fel şi „Tanti” a lui Şerban Marinescu, scenariul acestui film fiind extras din aceeaşi carte de care am vorbit.

Veţi mai face film în România?

De fiecare dată când termin un film, îmi propun să renunţ definitiv. Pentru că a ajuns o profesie lipsită de demnitate. Modalitatea de a-ţi aproba un scenariu, umilinţele prin care treci, toate acestea dezgustă. Iar premiera nimereşte sigur într-un mediu jegos.

Spuneţi că la noi este un mediu nesănătos pentru apariţia unui film, de ce nu alegeţi festivaluri internaţionale pentru lansare?

Festivalurile nu dau calitate filmelor. N-am marota festivalurilor. Niciodată nu mi-am înscris filmele în festivaluri mici, pentru că am considerat că e lipsit de demnitate. Întotdeauna am atacat cele mari.

Uneori am intrat, alteori nu. Când trimiţi un film într-un festival mare, dintre sutele înscrise doar unul intră în selecţie. Celelalte 14, 15 sunt deja aranjate.

Care film vă e cel mai drag?

E greu să vă spun. Când termini unul, ţi se pare cel mai apropiat. „Legiunea străină” este, iată, un film care mi-e drag, încă îl socot excelent, dar a fost aruncat şi apoi retras de pe piaţă într-o delăsare totală, am o amintire foarte urâtă despre asta. Le doresc colegilor de orice vârstă să fie feriţi de aşa ceva.

Dintre marii regizori ai lumii, pe care îi apreciaţi cel mai mult?

Sunt unii faţă de care am o mare veneraţie încă de pe vremea şcolii. Vittorio de Sica, de pildă, a fost un cineast genial cu o soartă mai rezervată. Cine mai ştie astăzi cu ce s-a ocupat?

În domeniul literar, ne oferiţi ceva, lucraţi la o carte acum?

Anul acesta îmi va fi reeditată „Pisica ruptă”, urmată de un volum inedit.