Mani Gyenes - motociclistul român de la Raliul Dakar

La doar şase ani făcea karting, iar la 27 de ani, Mani Gyenes a strâns în palmares premii de campion naţional la cursele de motociclism, dar şi rezultate dintre cele mai bune la ultimele ediţii ale raliului de la Dakar.

Pilotul român Mani Gyenes a terminat ediţia 2011 a Raliului Dakar care s-a desfăşurat în Argentina şi Chile pe locul 18 la General, cel mai bun rezultat din istoria motociclismului românesc. Tânărul s-a s-a impus şi la clasa Maraton unde s-a situat pe primul loc şi unde concurează doar piloţii care de-a lungul celor 9.000 de kilometri nu îşi schimbă piesele. În total au fost 186 de piloţi printre care s-a aflat şi Marcel Butuza care s-a situat pe locul 59 la General fiind cea mai bună clasare personală.

Născut în Satu Mare, Mani Gyenes a reuşit să ajungă în doar zece ani de motociclism cel mai titrat pilot român când vine vorba de competiţii care se desfăşoară pe trasee dificile, în afara asfaltului. Aflat în Bucureşti, el a vizitat săptămâna trecută şi redacţia Adevărul de Seară şi ne-a povesitit despre ultimele sale performanţe.

Pasiunea care i-a adus succesul

Pe când era copil, Mani a fost atras de karting, apoi a avut o bicicletă şi a fost tot timpul preocupat de sport. La 17 ani a condus prima sa motocicletă, un Suzuki, pe care l-a primit de la părinţii săi, dar cu care nu putea să participe la un concurs. A reuşit să-şi facă rost de un sponsor, de o motocicletă performantă şi din anul 2001 a început înscrierile la curse, la clasa amatori, iar la scurt timp a reuşit prima performanţă, aceea de a deveni vicecampion naţional. În 2007 a participa pentru prima dată la raliul Dakar, iar anul acesta competiţia s-a desfăşurat în Argentina şi Chile. 

A plecat din ţară la câteva zile după Crăciun, iar începutul de an l-a prins în febra competiţiei de la Dakar care s-a încheiat pe 15 ianuarie. Cursa a fost destul de dificilă, dar Mani a rezistat provocărilor. “A fost foarte obositor pentru că trebuia să mă trezesc la 4.00 dimineaţa, parcurgeam câte 700-800 de kilometri pe zi, în medie cu o viteză de 100 de km/oră, pe drum accidentat. Am prins şi temperaturi de -2 grade Celsius când am trecut prin Anzi, la 4.800 de metri altitudine. Îmi era atât de frig încât a trebuit să opresc să pun mâna pe tobă să mă încălzesc.

Când am ajuns înapoi în Argentina, în aceeaşi zi, erau +41 de grade”, a mărturisit motociclistul. Pe timpul zilei nu are timp să mănânce decât câte o ciocolată pe care o are la el într-o pauză de 15 minute. După o scurtă odihnă, Mani va relua antrenamentele pentru că în martie, la Zărneşti începe campionatul naţional din România şi pregătirile pentru un nou raliu Dakar, cel mai probabil tot în America de Sud.

Câteva premii dintr-un palmares bogat

Pe plan internaţional, Mani mai are trecute în palmares victorii la Red Bull Romaniacs clasa Expert şi un loc doi la clasa 450 cmc la Central Europe Rally şi alte premii la Raliul Dakar. Pe plan intern Mani Gyenes a devenit, între anii 2005 şi 2010, de patru ori campion al României la endurocross şi de patru ori campion national la enduro.

Întrebări şi răspunsuri:

Care au fost cele mai grave accidentări pe care le-ai suferit?
Am avut o fractură de umăr în anul 2009 când am fost nevoit să abandonez Dakarul şi  am mai avut o operaţie la genunchi după ce am căzut cu motocicleta.
Cât de mult îţi place să mergi la aceste competiţii?
Dacă nu mi-ar plăcea nu aş participa pentru că au fost şi zile foarte grele, dar care se uită atunci când câştigi.

Ce-i place:

„În timpul liber mă mai dau cu placa, fac snowboard. În schimb, vara nu prea am timp de altceva pentru că sunt preocupat de cursele de motociclete şi ar fi periculos pentru că aş risca să mă accidentez şi să ratez vreo competiţie“, spune Mani.

Ce nu-i place:

„Nu-mi place să merg cu motocicleta pe şosele, cu viteză. Eu merg la concursuri unde îmi consum adrenalina şi nu mai simt nevoia să o fac şi aici“, explică el.

Profil:

Născut: 3 martie 1984, Satu Mare
Studii: Facultatea de Vest „Vasile Goldiş“
Experienţă: zece ani de motociclism
Familie: un frate mai mare