Bucureşti: Portret:Elena Lupu, o mamă care îşi vindecă fiul prin pictură

Pentru pictoriţa în vârstă de 36 de ani expoziţia pe care a avut-o anul trecut la Galateea, împreună cu fiul său bolnav de autism, este cea mai mare realizare.

Strada Ionescu Gion piteşte, la numărul 13, printre frunze de castan, case patinate de timp cu balcoane cochete şi curţi prea mici pentru poveştile lor, atelierul de pictură al Elenei Lupu. Parfumul tihnit de stradă veche nu aminteşte cu nimic de cel înţepător de vopseluri şi acuarele din cămăruţa pe care pictoriţa a primit-o de la Uniunea Artiştilor Plastici spre a-i folosi drept atelier. Îşi petrece aici uneori ore şi zile întregi, iar alteori nu trece deloc.

Tuş de amprentă

Tablourile sale se constituie în dicţionare de simboluri, de mesaje menite să ajute la descifrarea firii umane, devenind la un moment dat adevărate studii psihologice. Ultima expoziţie realizată de Elena Lupu a fost vernisată la 2 septembrie la Simeza bucureşteană şi a purtat numele „Amprente“. Aceasta adună în portrete urme şi umbre de pe chipurile umane. „Lucrările semnifică experienţe, emoţii oglindite pe chipurile umane. E un mesaj pe care «cititorul» de tablouri trebuie să-l descifreze. Este vorba despre dificultăţile pe care le întâmpină unii oameni care se luptă şi răzbat“, explică Elena codul picturilor sale.

Cezar

Are nouă ani. Anul trecut a avut prima lui expoziţie intitulată „Identitate între dual şi real“, la Galateea, împreună cu mama sa, Elena Lupu. Îl cheamă Cezar Seserman. Lumea lui arată altfel decât a celor din jurul lui. Este mai simplă şi reţine doar esenţialul. „El nu vede strălucirea bradului de Crăciun pe care o vedem noi toţi. El distinge doar acele trei linii grafice prin care reprezintă un brad. În desenele lui Cezar se eliberează de elementele inutile“, spune Elena.

Autismul reprezintă pentru el marea bătălie a vieţii şi totodată o continuă sursă de inspiraţie pentru mama sa. „Are zeci de lucrări, el desenează la kilometru. Pentru el e ca şi cum ar vorbi, dezvoltă comunicarea grafic, prin simboluri“, povesteşte mama sa. Pentru Cezar expoziţia de anul trecut a fost un moment de mândrie, lucru rar la copii autişti, un moment în care a fost mândru de el şi de mama lui. Pentru Elena aceasta este expoziţia ei de suflet.

Atelierul din bostănărie

Vacanţele la bunici, undeva pe lângă Alexandria, pe vremea când era mic copil, i-au deschis Elenei calea către pictură. Primul atelier de pictură al său a fost în bostănăria bunicului. „Stând cu bunicul în bostănărie, desenam toată ziua. Atunci el îmi spunea cât sunt de sensibilă şi cât de frumos îmi exprim emoţiile“, povesteşte Elena Lupu. Cu toate acestea, mai aproape de arta plastică a ajuns de-abia la facultate, când a avut de înfruntat scepticismul părinţilor.

Prima expoziţie personală a venit târziu faţă de momentul zero al picturii sale alături de bunic, de-abia în 2000, la Predeal. Au urmat apoi mai multe expoziţii la Braşov şi Bucureşti. La 1 octombrie lucrări ale Elenei Lupu vor putea fi admirate la Centrul Comunitar Evreiesc din Capitală.

Profil
Născută: 20 martie 1973, Bucureşti
Studii: Liceul de Construcţii din Bucureşti
            Academia de Artă din Bucureşti
Familie: Este divorţată, are un băiat, Cezar, în vârstă de 9 ani

Întrebări şi Răspunsuri
Cum s-a născut expoziţia pe care aţi avut-o împreună cu Cezar?
Am văzut cum el observă lumea şi cum se rezumă la esenţă. Merge mai departe de elementele expresive care ne atrag pe noi. Lucrările lui au fost selectate din maldăre de desene.

Este profitabilă „meseria“ de pictor?
Sunt lucrări pe care le vând cu 200 de euro, sunt altele care ajung până la câteva mii. Este o profesie dusă până la nebunie. N-ai cum să scapi, nu poţi să o abandonezi. Nici nu mă pot regăsi în altceva. Palmaresul meu profesional a fost expoziţia de la Simeza din 2007, când am vândut 70% din lucrările expuse.

Ce-i place
Copacii sunt laitmotivul creaţiilor sale, pentru că vede în spatele oricărui pom un om, o parte din natură. „Mi-aş dori să trăiesc în natură. Fericirea supremă pentru mine este să am o căsuţă la munte lângă o pădure şi un lac. Îmi place sa trăiesc liber“, spune artista.

Ce nu-i place
Oraşul, cu aglomeraţia şi viteza cu care lumea se mişcă în spaţiul citadin, îi diminuează energia pictoriţei. „Nu-mi place să trăiesc în oraş, dar din nefericire aici îmi petrec cea mai mare parte a timpului. Atelierul mă rupe de infernul de pe străzi“, mărturiseşte Elena.