Stiri din Bucuresti

Howard Triest este evreu. Howard Triest a fost unul dintre puţinii evrei ce au scăpat de genocidul pus la cale şi executat în cel mai pur stil nemţesc de nazişti. Cu ultimii bani, părinţii săi au reuşit să îl trimită departe de iadul lagărelor. Ei au rămas şi au ars în cuptoarele lui Hitler alături de alte milioane de suflete. Copii, bărbaţi, femei, bătrâni.

Howard Triest a fost imediat după război traducătorul oficial în procesul de la  Nürnberg. A stat faţă în faţă cu acei călăi ce i-au ucis familia. I-a ascultat, a tradus corect cuvânt cu cuvânt. Mai mult, unul dintre criminali i-a dat câteva documente secrete, pentru că l-a considerat „arian pur“.

Era blond şi avea ochii albaştri. Howard Triest are acum 88 de ani. Şi într-un interviu dat la BBC a povestit cum a reuşit să „îşi controleze ura“. Articolul a fost publicat şi în România. Ca toate poveştile despre demenţa celui de-al Doilea Război Mondial, m-a cutremurat.

M-a făcut din nou să îmi fie teamă de rasa umană. Dar ce m-a îngrozit mai mult au fost comentariile de pe paginile de internet ale ziarelor. E incredibil, că la mai bine de jumătate de secol, există indivizi la fel de demenţi ca cei judecaţi la Nürnberg, care aprobă genocidul. Nebunia umană, ura pură se revarsă în această cloacă a forumurilor, pe care am acuzat-o în repetate rânduri. Indivizi care să susţină că „evreii au primit ce au meritat“, că „naziştii au făcut bine ce au făcut“. Şi mai grav, consider eu, ziare care permit publicarea unor astfel de comentarii mă cutremură mai mult decât orice.

Niciodată nu e prea mult să ne amintim de cruzimile Holocaustului. De camioanele pline cu oameni duşi la tăiere, de camerele de gazare, de miile de copii exterminaţi de bestiile cu chip uman. De lipsa totală a toleranţei, a bunătăţii. De ura omului faţă de om. O ură ilogică, lipsită de sens. Izvorâtă din minţile bolnave ale unor indivizi frustraţi care au reuşit mai apoi să îşi impună demenţa în creierii altor sute de mii de oameni.

Nu am învăţat nimic din iadul celui de-al Doilea Război Mondial. Absolut nimic. Mă uit astăzi cum în Bulgaria, culoarea pielii, etnia, dă naştere din nou la ură. Un rege ţigan, un mafiot, a ucis un tânăr. A fost scânteia care a aprins din nou flacăra urii în mintea oamenilor. Şi de aici la flăcări adevărate nu a fost decât un pas. Şi da, ţiganii sunt o problemă socială. Da, nu au educaţia pe care noi ceilalţi pretindem că o avem.

Da, unii au case prea mari. Fac parte din structuri mafiote. Sunt părtaşi la crime. Sunt opulenţi. Dar oare noi suntem altfel? Suntem un model? Nu avem criminali printre români, bulgari? Nu avem tartori care, la rândul lor, calcă tineri cu maşina şi scapă nevinovaţi? Nu avem indivizi ce şi-au ridicat case mari, opulente, din furt? Ce uşor e să vezi paiul din ochiul altuia şi cât de greu e să observi bârna ce îţi obturează propria vedere.

Şi în acest caz, cea mai mare spaimă nu mi-a produs-o focul care a cuprins casa tartorului ţigan. Ci modul în care bulgarii aplaudau sosirea bandei de motociclişti venită să facă dreptate. Oameni normali care aplaudau ura şi demenţa răzbunării.

Nu avem criminali printre români, bulgari? Nu avem tartori care, la rândul lor, calcă tineri cu maşina şi scapă nevinovaţi?