Fabricile-muzee, o soluţie pentru periferiile Capitalei

Fostele uzine lăsate în paragină ar putea deveni hoteluri, centre culturale sau muzee, cred arhitecţii bucureşteni, care nu înţeleg de ce suntem puşi doar pe demolat şi construit de la zero. Regenerarea urbană, un concept aproape inexistent în ţara noastră, ar putea face ca Bucureştiul să-şi recâştige titlul de „Micul Paris”.

Pasajul Basarab, născut din „cenuşa“ unor case pitice, murdare şi dărăpănate, este admirat ca o operă de artă de bucureşteni. Mulţi şoferii, la picioarele cărora se întinde pasajul perfect asfaltat, îi laudă pe edili. Există, însă, şi specialişti care n-ar fi ridicat niciodată un mastodont care să facă loc maşinilor, în condiţiile în care tendinţa, peste tot în lume, este de a limita accesul automobilelor în oraş şi a face pasaje pietonale, mall-uri culturale sau parcuri.

„Trebuie să redăm oraşul oamenilor“ este teoria arhitectului bucureştean Adrian Spirescu. Împreună cu o echipă de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ a finalizat un studiu despre regenerare urbană. „La noi nu prea există conceptul şi nici politici publice pentru asta”, explică şi arhitecta Mihaela Pelteacu, care a lucrat la proiect.

Regenerarea urbană, concept aflat în stadiul de pionierat la noi, este munca a specialişti din diverse domenii, sociologi, experţi în trafic, urbanişti, politicieni, antropologi şi arhitecţi. „Împreună aceşti experţi generează o acţiune de vindecare, de tămăduire la nivelul oraşului şi care urmăreşte îmbunătăţirea mediului economic, social, fizic“, explică arhitectul Spirescu. Acesta recunoaşte că procesul necesită timp şi multă muncă, dar exemplele de peste hotare au demonstrat că  merită efortul. „Degeaba duci pe cineva din Londra să vadă Podul Basarab, nu cu asta îl cucereşti“, spune Adrian Spirescu. Arhitectul înţelege utilitatea pasajului pe care trece destul de des, doar că, în opinia sa, dorinţa de a rade tot pentru a face loc unor noi construcţii este o intervenţie prea brutală.

„Uzine“ de turişti
Nu doar numele staţiei de metrou Semănătoarea l-am şters de pe harta Bucureştiului, iar în locul fabricii s-a ridicat o clădire de birouri. La fel s-a întâmplat şi cu Timpuri Noi, păstrându-se doar câteva clădiri clasate ca monument istoric, iar acolo se pregăteşte un ansamblu rezidenţial. Unde a fost fabrica de pielărie Pionierul, pe cheiul Dâmboviţei, au crescut bălăriile. Locuri care au însemnat ceva pentru Capitală, chiar dacă amintesc de comunism, sunt fie lăsate în paragină, fie transformate ireversibil.

„Poate fi făcut pe aceste locuri un centru cultural. Nu e obligatoriu ca aceste zone să fie demolate, să se cureţe tot şi să se ia de la zero. E greşit pentru că există şi alte metode pentru a păstra straturile istoriei ca memorie a spaţiului construit. În exemple similare din Olanda sau Anglia am văzut case în care exista la un moment dat o activitate industrială înainte, unde au fost amenajate spaţii de muzeu şi care au venit şi mai interesate păstrându-se acest palimpsest construit“, spune Adrian Spirescu.

Casa Poporului, înapoi la popor
Nimeni nu are suficient curaj să dea o nouă destinaţie Casei care paradoxal se numeşte „a poporului“, cred arhitecţii. De Muzeul Naţional de Artă Modernă din incinta Casei s-a ocupat chiar arhitectul Spirescu, proiect care din lipsa banilor nu a fost terminat. Cele două lifturi din sticlă din spatele casei ar fi trebui să fie în interiorul a ceea ce ar fi devenit un muzeu în aer liber. Un parc, o zonă de alimentaţie publică elegantă, toate ar putea să aducă bucureştenii mai aproape de clădirea aproape intangibilă în prezent.

„La Berlin m-a dus fiul meu să văd ceva mai puţin cunoscut, o colecţie de artă amenajată într-un buncăr al lui Hitler. Şi Hitler are notorietate, şi Ceauşescu are notorietate, dar aş transforma-o în faimă. Legătura cu Ceauşescu să fie cârligul, dar să arătăm că am evoluat, în holuri am putea face nişte spectacole, ţinute sub un control al plafonului de profesionalism, expoziţii, evenimente culturale“, mai spune acesta.

Zona Lipscani a înviat oraşul
Un exemplu de regenerare urbană este cel al zonei Lipscani. Pavarea străzilor, schimbarea instalaţiilor şi refacerea faţadelor unor clădiri, terasele, micile prăvălii şi magazinele cu obiecte de artă au dat viaţă zonei. Totuşi, probleme încă mai există. „Mie personal, ca individ, îmi displace monotonia funcţională, terasă lângă terasă, nu ai un respiro, mai sunt galerii de artă, dar săracele sunt sufocate. A fost avalanşa asta de cereri de a închiria spaţii de alimentaţie publică şi asta nu mi se pare ok. Important e totuşi că se curăţă casele, că ies la lumină şi funcţiunea poate în timp se va putea schimba“, explică Mihaela Pelteacu.