Dincolo de „Cortina de Fier”

La mijlocul anilor ’50, în plină perioadă stalinistă, echipele de rugby britanice Swansea și Harlequins au disputat meciuri la București. Românii le-au întors vizita, efectuând două turnee glorioase în Insulă. 

În 1948, România n-a participat la Jocurile Olimpice de la Londra. La București se instaurase la putere regimul comunist, iar Marea Britanie, alături de SUA, nu mai figura pe lista prietenilor României.

Moartea lui Stalin, survenită în 1953, dar mai ales distanțarea de succesorul acestuia, Nikita Hrușciov, aveau să-l facă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să ia unele decizii greu de înțeles în aparanță - de fapt, el nu se dorea a fi prieten cu capitaliștii occidentali, însă nici nu agrea procesul de destalinizare declanșat la Moscova. Așa se face că în plan sportiv România a reluat relațiile cu Vestul.

În 1954, președinte la Federația Română de Rugby era Emil Drăgănescu. Descris de fostul internațional Viorel Morariu ca un om pentru care nu conta originele sănătoase părinților, ci doar lucrul bine făcut, acesta facilitează contactele echipelor de la noi cu cele din Marea Britanie.

Până atunci, rugbyștii români jucaseră cu cei francezi, iar acest lucru se întâmplase și la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din 1953, când la turneu venise selecționata sindicatelor, FSGT.

Un an mai târziu, Bucureștiul este vizitat de echipa galeză Swansea, care tocmai împlinise 75 de ani de existență și traversa o perioadă foarte fastă.

Pe Stadionul „23 August”, în prezența a 80.000 de spectatori, „Lebedele” aveau să fie învinse de Locomotiva, cu 23-12 (14-10), dându-i ocazia să scrie ziaristului francez Robert Barran, în „Miroir Sprint“: „Românii au fost de-a dreptul formidabili. Ghiuzelea, Paloșanu și Titi Ionescu ar putea fi titulari în orice echipă franceză de primă divizie“. Primul marcase trei încercări, ceea ce i-a adus din partea britanicilor porecla de „Necruțătorul”.

Galezii s-au impus, 15-5, în al doilea meci al turneului lor la București, în fața Constructorului, însă trecerea lor prin România nu avea să rămână fără urmări.

Meciuri cu cele mai tari echipe din Insulă

În septembrie 1955, sub titulatura selecționata Bucureștiului, cei mai buni rugbyști ai României au participat la primul turneu în Marea Britanie. Era prima trecere dincolo de „Cortina de Fier” a unor sportivi români. Întâmpinați la Londra de oficiali ai Rugby-Football Union (Federația Engleză de Rugby), ei au plecat apoi cu trenul în Țara Galilor. Revanșa cu Swansea s-a încheiat cu o nouă victorie clară a echipei noastre, 19-3 (6-3).

Britanicii au fost extaziați de jocul nostru. „Înaintașul Morariu a făcut o cursă cu atâta ușurință încât dacă i-ai fi pus flacăra unei lumânări în fața buzelor nu ai fi văzut nicio pâlpâitură”, scria un ziarist din Insulă. Iar președinte clubului Swansea, Lewis Jones, declara: „Am fost impresionați de viteza de execuție a românilor!”.

În continuarea turneului, Bucureștiul a pierdut la Cardiff (3-6), cu formația locală, însă a fost elogiat de presă – „Pe «Arms Park», românii au cucerit inimile spectatorilor. Fluierul final i-a găsit în atac“ („Daily Miror“) -, iar apoi, pe la fel de celebrul stadion „Twickenham“ din Londra, au terminat la egalitate, 9-9, cu Harlequins - în ultimul minut al acestei partide, Penciu, supranumit de britanici de atunci „Alexandru cel Mare“, a trimis balonul în bară, dintr-o penalitate. 

Formația londoneză avea să le întoarcă vizita bucureștenilor în anul următor. Deja se putea vorbi despre stabilirea unor relații trainice între cele două părți, relații firești pentru rugby.

„Arlechinii“ au învins (10-0) selecționata secundă a Bucureștiului, dar au pierdut (10-14) în fața primei garnituri a Capitalei. În septembrie 1956, a fost rândul românilor să se deplaseze în Anglia, unde au făcut trei meciuri memorabile, contra unor formații care au rămas până astăzi în elită: 6-6 cu Leicester Tigers, 10-6 cu Gloucester și 6-6 cu Bristol.

„Mai devreme sau mai târziu, vom fi nevoiți să acceptăm meciuri internaționale între naționala noastră (n.r. - a Angliei) și cea a României”, avea să scrie Gerard Walter în ”News Chronicle”. Acest lucru nu s-a întâmplat, însă, decât mult mai târziu.

Și din vina noastră. În 1958, din motive necunoscute - se spune că din cauza lui Stan Luric, care rămăsese la Londra -, Federația de la București avea să anuleze al treilea turneu în Marea Britanie.

„Englezii tipăriseră afișe cu meciurile, își făcuseră un program, iar decizia noastră i-a deranjat profund”, ne-a mărturisit Viorel Morariu.

Contactele rugby-ului românesc cu cel britanic aveau să fie reluate spre sfârșitul anilor ’70, când același Emil Drăgănescu era la al doilea mandat de președinte al FR de Rugby.

Rugbyștii români se „dopau” cu zahăr!

Aripă de treisferturi, socotit de presa europeană ca fiind un rugbyst de talie mondială, Dumitru Ghiuzelea îmi povestea că înaintea meciului cu Swansea, de la București, din 1955, a fost delegat de colegi să negocieze cu Grigore Preoteasa, ministrul de externe pe atunci și fost președinte al FR de Rugby, prima de victorie.

„M-a întrebat dacă ajung cinci mii de lei. Era mai mult decât ne așteptam. Preoteasa a murit apoi într-un accident de avion, la Moscova. Eu cred că l-au căsăpit rușii.

A fost singurul din tot Comitetul Central care a murit, iar Dej nu s-a dus atunci de frică. Pentru a obține acele victorii, cu britanicii, s-a băgat atâta mâncare în noi cât puteai să duci. Plus că se făcea un fel de dopaj cu zahăr dizolvat în apă minerală”, avea să-mi spună cel care a fost și un cunoscut cascador.
 
Românilor li s-a propus să rămână în Anglia

Constantin Titi Cocor, un alt mare jucător de rugby din acele timpuri, avea să rămână marcat de primul turneu efectuat de selecționata București în Marea Britanie, în 1995.

”După meciul cu Harlequins, repriza a treia s-a ținut la Camera Comunelor din Londra. Era o masă a șefilor și una a jucătorilor. Stăteam câte trei români și tot atâția englezi. Britanicii ne-au cerut să rămânem, iar noi i-am întrebat câte zile. Ei ne-au spus că de tot. Ziua următoare, pe când vizitam Londra, Stan Luric s-a făcut nevăzut. El a fost singurul dintre noi care a rămas. Fuga lui i-a enervat pe comuniștii de la București, care ulterior au anulat turneul din 1958”.

CCA a cucerit „Patria Fotbalului”

Nici fotbaliștii români n-au rămas departe de cei englezi în anii ’50. Nici nu se putea altfel, doar aceștia inventaseră și sportul cu balonul rotund. În 1956, Luton Town s-a oprit la București venind de la Moscova. După o victorie cu Dinamo (2-1), a urmat meciul cu CCA. Și cum Voinescu și ai săi colegi s-au impus cu un neverosimil 5-1, formația noastră s-a văzut invitată în Anglia.

Înainte de a ajunge în Insulă, bucureștenii s-au oprit în Arad, unde au câștigat cu 1-0 în fața unei formații puternice pe atunci, UTA. Deplasarea s-a făcut cu un avion de mici dimensiuni, cu escală în Belgia, în condiții destul de dificile. Nici n-au ajuns bine bucureștenii în Anglia că au și dat de o formație cu nume, Arsenal.

„Tunarii” erau în mare formă, ei marcând 14 goluri în meciurile pe care tocmai le disputaseră cu Manchester City, RC Paris și Charlton.

„Înaintea acelui meci am avut o mare surpriză. Cu un sfert de oră înainte de primul fluier al arbitrului, am ieșit pe teren. Am avut surpriza să vedem că tribunele erau goale. Ne-am mirat. Știam că englezii sunt mari amatori de fotbal. Oare de ce nu venise nimeni? Când am revenit, pentru joc, stadionul era plin ochi. Atunci am aflat de obiceiul lor de a merge la o bere înainte de meci”, avea să-și amintească Ion Voinescu. Cu Arsenal, CCA a terminat la egalitate (1-1), golul nostru fiind marcat de „Profesorul” Constantin.

Englezii, impresionaţi de fotbaliştii noştri

Pentru următorul meci, formația bucureșteană s-a deplasat la Sheffield. Gazdele i-au consolat pe ai noștri spunându-le că Wednesday nu prea era în formă.

„Abia i-am învins pe argentinienii de la San Lorenzo cu 9-0. Stați însă liniștiți! Vouă nu o să vă dăm atâtea”. Cum a jucat pentru prima dată în nocturnă, CCA s-a confruntat cu dificultăți de adaptare. Așa că Sheffield avea 3-1 și meciul părea jucat.

N-a fost de acord Victor Moldovan, care a înscris de două ori și a egalat, același jucător fiind pe punctul de a aduce și victoria în ultimul minut. „Avem ce învăța de la o echipă cu o asemenea înaintare”, scriau englezii a doua zi.

La fel de palpitantă avea să fie și revanșa cu Luton Town. Dornică să se răzbune pentru acel 1-5 de la București, gruparea engleză a profitat de faptul că românii au început prost și după nici 30 de minute era 3-0 pentru ea. Temerile echipei pregătite de Ilie Savu se adeveriseră. Însă meciul nu era încă jucat.

Speriați de gândul că se vor face de râs în Patria Fotbalului, Constantin, Ion Alecsandrescu, Onisie și Moldovan au marcat fiecare câte o dată astfel că la final a fost 4-3 pentru CCA!   

În ultimul meci, și din cauza unei evoluții mai slabe, și pentru că arbitrul localnic a prins o zi... slabă, formația bucureșteană avea să se încline la o diferență categorică (0-5) în fața lui Wolverhampton Wanderers. Deranjați de deciziile omului cu fluier, cei de la CCA au fost pe punctul de a părăsi stadionul la pauză. În cele din urmă, au fost convinși să încheie partida.

Englezii au promis că vor veni în 1957, în România, însă evenimentele din Ungaria - oamenii se ridicaseră împotriva dominației sovietice - aveau să conducă, la fel ca în cazul rugbyștilor, la ruperea legăturilor româno-britanice în fotbal.