Despre George Best şi Nicolae Dobrin

România nu ştie să-şi păstreze simbolurile vii. Suntem doar obişnuiţi ca atunci când mai trece câte un an de la moartea unui fost mare sportiv, poet sau om de cultură să vedem televiziunile în cimitir, câte o coroană apăsătoare într-o atmosferă sumbră sau vreun nostalgic care să se prefacă mai bine decât Florin Piersic.

Tot ieri, undeva în Manchester, pe strada Sir Matt Busby Way, lângă stadionul „Old Trafford”, sute de fani depănau amintiri vesele lângă statuile celor trei legende, Sir Bobby Charlton, Denis Law şi George Best. Îl comemorau pe George Best, care în urmă cu cinci ani s-a stins. În fotbalul britanic admiraţia pentru Best este demonstrată printr-un joc de cuvinte „Maradona good, Pele better, George Best” (n.r. – Maradona e bun, Pele e mai bun, George e cel mai bun). Fanii „diavolilor roşii” i-au cântat imnul „We all live in a Georgie Best world” şi au vorbit deschis şi viu despre primul fotbalist din lume ridicat la rang de vedetă.

Gica Dobrin, soţia „Gâscanului” a fost numită aseară preşedinte de onoare al clubului FC Argeş în semn de respect pentru cel care a uimit suflarea fotbalistică în anii ‘70 cu driblingurile sale.

Dobrin şi Best au trăit din plin viaţa, au jucat în aceeaşi perioadă, au vrăjit cu driblingurile, fentele şi execuţiile lor, au fost modele pentru fotbalul românesc, respectiv britanic, s-au stins aproape de 60 de ani, la o diferenţă de doi ani, pe o vreme ploioasă, şi au rămas în istorie. Numai că la despărţirea de Dobrin am văzut maximum 5.000 de oameni, pe când „Belfast Boy” a fost condus pe ultimul drum de 100.000 de nord-irlandezi, iar ieri la comemorarea lui Best, în Manchester s-au strâns mii de fani, pe când la Dobrin, abia dacă se strâng 30 de fani.

Dispariţii ca ale lui Dobrin sau Best ruinează fotbalul. În urma lor rămân doar poveştile. Mai trist este că „The Sun” îi găseşte lui Best spaţiu în ziar şi la cinci ani de la moarte, iar la noi pseudo-vedetele dezbrăcate îl aruncă pe Dobrin cu cea mai mare lipsă de respect.