Atmosferă de fotbal la finala Cupei Davis

În 1972, România și SUA au jucat pentru a treia oară cu „Salatiera de Argint” pe masă. Disputat la București, meciul a fost câștigat (3-2) de yankei, care au suferit cumplit din cauza spectatorilor gălăgioși.Victorios în finala din anul precedent, chiar în SUA, dublul Ilie Năstase – Ion Țiriac a fost de nerecunoscut. S-a spus că între cei doi a existat „o răceală“ atunci.

La începutul anilor ’70, Bucureștiul căpătase aspectul unui oraș occidental. Pe clădirile de pe „Magheru”, de pildă, dar nu numai acolo, se puteau vedea, la lăsarea întunericului, reclame luminoase.

Erau reclame la întreprinderi autohtone, gen Adesgo, însă erau. Așa cum erau și speranțele bucureștenilor, ale tuturor românilor, într-o viață mai bună. Ceaușescu era de câțiva ani la putere. Și orientase România către Vest în urma acelui miting din 1968 în care se opusese fățiș invadării Cehoslovaciei de către țările Tratatului de la Varșovia.

În toamna anului 1972, Bucureștiul avea să devină capitala tenisului mondial. Pentru prima dată în istoria unei competiții create chiar la început de secol de Dwight F. Davis, finala avea să se dispute în altă parte decât pe terenul deținătoarei „Salatierei de Argint” - până atunci, Cupa Davis se desfășura în sistem „Challenge Round”: câștigătoarea se califica în finala din anul următor fără să joace vreun meci!
 
Năstase și dublul român puteau aduce cele 3 puncte
 
Animată de Ilie Năstase și Ion Țiriac, echipa noastră disputase deja două finale ale competiției, ambele pe pământ american. În 1969, la Cleveland, ai noștri cedaseră clar (0-5), însă în 1971, la Charlotte, România fusese la un singur set de o surpriză.

Nasty pierduse în trei seturi (5-7, 3-6, 1-6) cu Stan Smith, dar se impusese în fața lui Frank Froehling (6-3, 6-1, 1-6, 6-4). De asemenea, dublul nostru nu lăsase nicio șansă perechii Smith – Van Dillen (7-5, 6-4, 8-6). Și cum era dificil să-l bată pe Smith, Țiriac şi-a încercat norocul cu Froehling. Iar norocul n-a fost cu el: după 6-3, 6-1, românul a pierdut  următoarele trei seturi (1-6, 3-6, 6-8).

Rezultatul înregistrat atunci, precum și poziția de gazdă au făcut ca-n octombrie 1972 România să fie considerată favorită.

„Americanii, deținători ai «Salatierei de Argint», nu vor avea un meci ușor la București”, scria Agenția France Presse, iar părerea aceasta era împărtășită și de alți specialiști ai tenisului. Dublul nostru câștigase clar cu un an înainte, chiar în SUA, iar Năstase era capabil să-i bată pe toți reprezentanții yankeilor la simplu.

Cu câteva luni înainte, campionul nostru făcuse senzație la Wimbledon, în finala cu americanul Stan Smith. La 4-4, în „decisiv”, o minge buclucașă a făcut ca, în loc să fie 40-0 și trei mingi de meci pentru român, situația să se întoarcă brutal împotriva sa. Deși a învins (4-6, 6-3, 6-3, 4-6, 5-7), Năstase avea un ascendent moral asupra lui Smith.

Între timp, el tocmai se impusese la US Open, în Complexul de la Forest Hills, tot într-o finală româno-americană: 3-6, 6-3, 6-7, 6-4, 6-3 cu Arthur Ashe. Și, în plus, urma să joace acasă, în fața fanilor săi.
 
Tragerea la sorți, efectuată de Virginia Ruzici
 
La mijlocul lunii octombrie, Bucureștiul era în fierbere. Grație celor doi campioni, a reușitelor lor, tenisul devenise un sport extrem de popular la noi. Iar organizarea finalei Cupei Davis reprezenta un eveniment important, în acea perioadă în care lista distracțiilor pe care și le puteau permite bucureștenii era limitată.

Adusă cu un avion Lufthansa, încă din 29 septembrie, „Salatiera de Argint“ a fost expusă la Sala Dalles, iar mii de români s-au înghesuit să o vadă. Cum în România cultul personalității avea să apară mai târziu, în vitrinele multor magazine puteau fi văzute fotografii ale echipei noastre, cu Năstase și Țiriac în prim-plan.

Efectuată la Casa Centrală a Armatei, de o tânără, necunoscută atunci, Virginia Ruzici, campioana de mai apoi de la Roland Garros, tragerea la sorți i-a adus față-n-față, în primul meci, pe cei doi mari rivali, Năstase și Smith. Și totul avea să se decidă exact în primul set. Unul în care s-a mers pe sârmă.

Și în loc ca românul să conducă cu 3-0 a fost 2-4... Apoi 9-8 pentru el... Și 9-11 într-un final. Mai apoi nimic n-a mai mers și Smith a punctat ca un tonomat: 6-2, 6-3.

Speranțe au mai fost pentru că Țiriac l-a bătut, după un meci admirabil, pe Tom Gorman (4-6, 2-6, 6-4, 6-3, 6-3), însă ele s-au dus la dublu, unde ai noștri au fost de nerecunoscut: 2-6, 0-6, 3-6 cu Smith – Van Dillen. S-a spus atunci că între Năstase și Țiriac apăruse o ruptură (primul și-l luase alături, ca sfătuitor, încă de la Wimbledon, pe Fred Perry).

Finala din 1972 a intrat în istorie și ca una dintre cele mai zgomotoase din câte s-au disputat pe un teren de tenis. Miile de suporteri români adunați la „Progresul“ au făcut tot posibilul pentru a-i intimida pe americani. Și s-au manifestat ca la meciurile de fotbal! Yankeii au protestat vehement, nemulțumiți și de faptul că arbitrii români de margine mai „băgau” în teren mingile noastre, „scoțându-le” pe ale lor.
În cele din urmă, SUA s-a impus cu 3-2 – Smith l-a bătut pe Țiriac (6-4, 2-6, 4-6, 6-2, 0-6), în al 100-lea meci de Cupa Davis disputat de român, iar Năstase pe Gorman (6-1, 6-2, 5-7, 10-8). Și așa a ratat România pentru a treia oară câștigarea „Salatierei de Argint” (Argentina și India sunt în aceeași situație).
 
Americanii au încercat să evite finala de pe „Progresul”

Finala din 1972 a fost prima din istoria Cupei Davis în care s-a jucat cu trofeul pe masă într-un oraș dintr-o țară a Europei de Est. Americanilor nu le-a convenit că urmau să vină în „bârlogul” lui Țiriac și Năstase. Așa că au încercat să câștige organizarea finalei printr-o interpretare a noului regulament.

Ei considerau că întrecerea se luase de la zero prin renunțarea la „Challenge Round”. Și că regula alternanței statutului de echipă gazdă nu trebuie aplicată. Federația Internațională de Tenis, organizatoarea Cupei Davis, nu le-a făcut pe plac. Cum ultima partidă SUA – România se disputase în America era rândul țării noastre să o organizeze.

 Arena de la „Progresul” a fost modernizată
 
Așa cum se întâmplă de regulă atunci când organizezi un eveniment sportiv important, și în 1972 organizatorii bucureșteni ai finalei Cupei Davis au fost nevoiți să aranjeze baza de la Bucureşti.

Cum interesul pentru meci era imens, capacitatea tribunelor a fost mărită – unele surse susțin că de la 2.500 s-a ajuns la 6.500 de locuri! De asemenea, au fost reparate gradenele, s-au vopsit pereții incintei, s-au schimbat instalațiile sanitare din vestiare, s-a amenajat o sală pentru presă.

Construit într-un loc în care a ființat, pentru un timp Tenis Club Român (TCR), complexul sportiv din Dr. Staicovici s-a numit, după Război, Spartac Finanțe Bănci. În 1950, el a căpătat numele de Progresul, acolo funcționând și clubul sportiv care avea mai multe secții, inclusiv fotbal şi rugby.

Pe terenurile sale, de zgură, de-a lungul timpului s-au pregătit sau au disputat meciuri marii campioni ai tenisului românesc, de la Cristea Caralulis până la Andrei Pavel și Victor Hănescu.

Baza a fost renovată în mai multe rânduri. În 1981, de pildă, când acolo a avut loc competiția de tenis din cadrul Universiadei de la București.

Organizarea turneului din calendarul ATP, din anii ’90, a făcut ca Progresul, denumit acum Arenele BNR, să fie cunoscut în întreaga lume. Și în acest an, între 18 și 25 septembrie, acolo se va desfășura BRD Open România.