Cum ajung copiii să dezvolte de complexe de inferioritate care-i vor urmări o viaţă. Psiholog: „Sunt părinţi care le spun: «Ia uite-l pe X ce descurcăreţ este!»“

Neîncrederea, timiditatea, sfiala, teama de a exprima punctul de vedere sunt sentimente care trădează complexul de inferioritate. Este o tulburare psihică foarte complexă, construită pe o serie de trăiri pe care o persoană le acumulează de-a lungul vieţii.

„Cum ajunge copilul un complexat? În primul rând prin modul in care adulţii - părinţi, bunici, dascăli - relaţionează cu el. Comparaţia exagerată cu alţi copii poate avea efecte dezastruoase asupra unui copil timid, rezervat, ruşinos şi nesigur. Un copil timid, pe care părinţii încearcă să-l împingă in faţă prin replici de genul «fii şi tu mai indrăzneţ, eşti prea timid, prea moale, ia uite-l pe X ce descurcăreţ este», dezvoltă uşor-uşor un complex de inferioritate.
Paradoxal, însă, şi copilul care este lăudat excesiv, care este ridicat in slăvi se află in pericol. Un astfel de copil ajunge să se creadă mai întâi un mic Dumnezeu şi dintre aceşti copii apar mai târziu viitorii adulţi megalomani”, spune lector univ. dr. psihologie Onelia Pescaru, din cadrul Universităţii Transilvania.
 

O altă sursă de complexe de inferioritate este imaginea corporală. În societatea modernă, aparenţa este la mare preţ. De aceea nu este de mirare de ce tot mai multe persoane sunt complexate din pricina unor mici defecte fizice: nas puţin coroiat, ochi apropiaţi, urechi prea mari, bust prea mic sau şolduri prea proeminente. Unii devin atât de obsedaţi de aspectul fizic, încât ajung să aibă o imagine de sine distorsionată.
 

Un exemplu în acest sens este reprezentat de persoanele care se cred prea grase sau prea slabe. Şi în cazul formării unei imagini de sine corecte, un rol foarte important il au părinţii, mai ales la vârsta adolescenţei, când copiii lor se află în căutarea unui stil propriu - de la stilul vestimentar pănă la exprimare. Un rol important în formarea imaginii corporale a tănărului îl are părintele de acelaşi sex. Relaţiile deschise mamă-fiică şi tată-fiu le asigură adolescenţilor dezvoltarea armonioasă. Adolescenţii care sunt lăsaţi să-şi caute haotic un stil propriu ajung să-şi contureze imaginea după false modele, tocmai pentru că nu au avut puncte de reper din partea părinţilor.

„Când se uită în oglindă, persoanele complexate din cauza unui defect fizic nu se văd în întregime, ci îşi fixează privirea doar pe acel detaliu fizic care le obsedează. Fără defectul respectiv, gândesc aceste persoane, viaţa lor ar fi complet altfel. S-ar bucura de mai mult succes, ar avea mai mulţi prieteni... Încercând să camufleze cu orice preţ defectul respectiv, ele uită insă un aspect foarte important: să-şi pună în valoare calităţile”, precizează Onelia Pescaru.

Cei care sunt obsedaţi de înfăţişarea lor considerându-se urâţi pot suferi de o tulburare pe care psihologii o numesc dismorfofobie (urâţenia închipuită). Persoana afectată este ferm convinsă că este urâtă sau că are o malformaţie fizică. În general, atenţia sa se concentrează pe o zonă foarte vizibilă a corpului: nas, sâni, fese... Numeroase persoane cu dismorfofobie apelează la chirurgia plastică însă niciodată nu sunt mulţumite de rezultatul operaţiei, ajungând să repete deseori operaţiile şi caută defecte noi care trebuie „reparate".

Dacă un complex de inferioritate se manifestă de multe ori prin timiditate sau agresivitate, în complexul de superioritate găsim ceva similar, deoarece ambele au la bază o imagine de sine scăzută. Persoanele care îşi evidenţiază superioritatea simt nevoia să-şi ascundă inferioritatea şi au uneori tendinţa de a face mai mult decât se aşteaptă de la ei. Acesta este un mecanism care poate duce către progres (profesional, de exemplu), dar care poate fi extrem de chinuitor (în plan personal).
 

Pe măsură ce creştem, căutăm putere şi recunoaştere pentru a recompensa sentimentele de neputinţă şi lipsă de valoare pe care le aveam când eram mici. Este important să ştim că ambele sentimente pot fi regăsite într-o persoană în acelaşi timp, că ambele arată o teamă de a fi inferior şi că un sentiment nu este acelaşi lucru cu un complex. Sentimentele sunt normale, complexele sunt anormale! Există două mari categorii de manifestări ale complexului de inferioritate. Complexaţii îşi pun fie masca superiorităţii, fie masca tăcerii.
 

Masca superiorităţii

Pe de o parte, sunt persoanele care vor să pară altfel decăt sunt, afişănd o superioritate inexistentă, tocmai pentru a ascunde neincrederea, nesiguranţa şi timiditatea. Sunt aşa-numitele manifestări de „bluf" sau de „cacealma". Cu alte cuvinte, au o atitudine prin care urmăresc intimidarea celor din jur. Ei îşi construiesc o mască prin comportamente de genul „nu ascult de nimeni, eu ştiu cel mai bine, voi ascultaţi de mine" sau „faci aşa pentru că aşa vreau eu".
 

Altă categorie de oameni îşi găsesc acoperire în realizări din ce în ce mai mari numai pentru a-şi dovedi că „sunt cei mai buni" şi îşi caută puncte de sprijin prin obţinerea unor bunuri materiale, case, maşini sau funcţii de conducere. Ei încearcă să clădească în jurul lor un fel de fortăreţe, astfel încât să se simtă protejaţi, tocmai pentru că în interior resimt nesiguranţa şi neîncrederea specifice complexului de inferioritate.

„De cele mai multe ori, persoanele cu o ambiţie excesivă, cu o perseverenţă care ajunge la încăpăţânare, care se dedică vieţii profesionale în mod excesiv suferă de un complex de inferioritate. În viaţa de zi cu zi îi recunoaştem pe cei cu un complex de inferioritate printre persoanele care vorbesc mult, care simt nevoia să intervină în orice discuţie, fie că ştiu despre ce e vorba, fie că nu ştiu, care au înclinaţie spre a da sfaturi, care se pricep foarte bine să găsească soluţii pentru ceilalţi, tocmai pentru a arăta cât de pricepuţi sunt”, precizează Onelia Pescaru.

Masca tăcerii

Este a doua categorie de manifestări ale complexului de inferioritate şi arată exact ceea ce se întâmplă cu persoanele respective. Adică neîncrederea, nesiguranţa, timiditatea resimţite în interior ies la lumină.

Sunt persoanele tăcute, care manifestă acea tăcere care nu vine din înţelepciunea de a-l asculta pe celălalt, ci din teama de a deschide gura, de a-şi spune punctul de vedere. Cel care tace creează de multe ori în jur senzaţia de persoană cumpătată. Însă în momentul în care rupe tăcerea, emotivitatea excesivă cu care îşi susţine discursul poate trăda sentimentul de inferioritate.
 

Trăirea sentimentului de inferioritate nu are nicio legătură cu capacităţile intelectuale ale unei persoane, cu cunoştinţele aceasteia sau cu coeficientul de inteligenţă. Pur şi simplu, complexul de inferioritate este rezultatul experienţelor prin care a trecut o persoană în perioada sa de dezvoltare.
 

Deşi o persoană căreia îi este teamă să deschidă gura poate trimite cu gândul la cineva cu un nivel intelectual scăzut, acest lucru este fals. Poate fi un om foarte inteligent, cu potenţial şi resurse interioare bine conturate, dar nevalorificate, care nu se poate afirma din cauza complexului de inferioritate. Aceste trăiri îi produc un fel de paralizie internă, care îl determină să adopte o postură umilă în faţa celorlalţi.
 

Conştientizarea problemei

Primul pas spre rezolvarea complexului de inferioritate este conştientizarea faptului că există o problemă.

„Din păcate, acest lucru este destul de greu, mai ales în cazul celor care epatează prin comportamentul lor pentru a masca sentimentul de inferioritate. Aceştia sunt «fixaţi» în falsa lor credinţă că nu au absolut nicio problemă, astfel încăt ei ajung destul de rar să recunoască adevărata stare interioară. Şi persoanele introvertite, care tac din cauza complexului de inferioritate, recunosc cu greu că au o problemă. Ele pun acest comportament pe seama sensibilităţii, bunului-simţ, timidităţii, normelor etice. Se agaţă de idei preconcepute cum ar fi «nu-mi afirm părerea pentru că e mai înţelept şi de bună cuviinţă să tac», «nu răspund pentru că e mai bine să-mi ţin gura». Şi în aceste cazuri este important ca persoanele în cauză să conştientizeze şi să observe că se comportă altfel decât ceilalţi”, a explicat Onelia Pescaru această situaţie.

De obicei, ajungem să conştientizăm unele stări interioare când acestea ies într-un fel sau altul la suprafaţă şi ne fac probleme în relaţiile cu cei din jur: acasă sau la serviciu. În momentul în care fie colegii de serviciu nu ne mai suportă, fie eşuăm în încercările de a ne angaja, fie nu reuşim să avem o relaţie personală, de-abia atunci ne punem întrebarea ce se întâmplă cu noi. Se mai întâmplă să ne punem aceeaşi întrebare când dezvoltăm anumite simptome alarmante: stări de anxietate generalizată, tensiune, insomnie. Cei care se ascund în spatele tăcerii ajung de obicei să dezvolte stări depresive.
 

Adresarea către psihoterapeut nu se face cu formula „am descoperit că sufer de complexul de inferioritate şi am nevoie de ajutor”. De obicei sunt invocate probleme de genul: eşecuri repetate, atacuri de panică, anxietate, depresie. Abia în cursul şedinţelor de psihoterapie pentru rezolvarea unor asemenea probleme persoana descoperă că, de fapt, cauza acestora este complexul de inferioritate.

Lupta cu complexele

Complexele pot fi depăşite, transformate în sentimente şi apoi integrate prin recunoaşterea problemei, în primul rând, şi mai apoi prin compensarea acesteia.
 

Majoritatea oamenilor fac aproape instinctiv acest lucru, dar, din păcate, într-o direcţie greşită, ceea ce de multe ori nu ajută. Alfred Adler a fost psihoterapeutul care a rămas în istoria psihologiei în special pentru studiile asupra conceptelor de complex: de inferioritate şi respectiv de superioritate. El a crezut mereu că orice persoană, chiar fără pregătire în psihologie, se poate folosi de conceptele psihologiei pentru a-şi face o viaţă mai bună, şi astfel şi-a dedicat mare pare din viaţă acestor complexe, pe care le simt diferit cele două sexe. Adler crede că este important să compensăm tocmai în direcţia pe care ne-am dorit-o. De exemplu, dacă am simţit mereu că nu suntem destul de populari în liceu, nu ar trebui să încercăm să compensăm acest lucru printr-o colecţie diplome şi cercetări de succes, ci ar fi în beneficiul nostru să devenim populari într-un alt context, să ne potenţăm alte dimensiuni. Fiecare om are calităţi care pot fi exploatate.
 

Este important să conştientizăm că este normal să ne simţim inferiori uneori, în animite domenii, deoarece suntem oameni şi înseamnă că avem standarde înalte. Complexul apare atunci când avem un răspuns negativ la acest sentiment firesc. De pildă, unele persoane au o reacţie agresivă şi dau vina mereu pe diferite contexte externe din viaţa lor, niciodată nu îşi recunosc vreo vină, ceilalţi sunt mereu vinovaţi de tot ce li se întâmplă. Se simt mereu furaţi, înşelaţi, nedreptăţiţi, de aceea nu au succes în nimic. Nu e nimic productiv în această atitudine.

Noi toţii putem profita de aceste sentimente neplăcute pentru a progresa, iar primul pas e chiar dorinţa de a ne schimba , pentru a nu ne mai simţi inferiori, prin propria noastră evoluţie.