M-a căutat un amic, fost slujbaş pe la Consiliul Judeţean, pensionar de vreo cinci ani. Nu se vaită că o duce greu, dar m-a luat la rost. Că nu-mi fac treba. Adică cum? - i-am replicat. Păi tu nu ieşi pe stradă? Nu vezi ce se întâmplă? De ce nu scrii??
L-am lăsat să se descarce. Mă înnebuneşte de fiecare dată când ne vedem cu citate celebre. De data aceasta era trist. Lipsit de vlagă, de chef de viaţă. Mă ceartă că nu vreau să văd lumea aşa cum este, că nu mai ies din birou. Că am ajuns la fel ca politicienii.
M-a întrebat când mi-am văzut părinţii ultima oară. Am plecat ochii în jos. A cam trecut ceva vreme. Încleştează pumnii şi îmi recită din ceea ce aveam să descopăr mai târziu că era vorba de Adrian Păunescu.
„Ştii tu ce sunt pensionarii? «Graşii» ăştia de care nu mai au unii loc şi vor să ne bage mai repede în mormânt ca să ne toace cum vor ei banii de pensie? «Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu...» Scrie-le, spune-le că trebuie să ştie că «au părinţi, pe pământ, nu în gând. Că se vor împuţina cei ce n-au şi le cer». Nu ştiu căpeteniile zilei cine sunt pensionarii? «Nişte oameni care n-au loc de atâţia copii. Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, dacă n-au murit încă trişti, în casele lor (...) după umbra de plumb, a prea zilnicei pâini»".
Am tăcut. Nu am ce să-i spun. E prea cătrănit. „Din toate ce sunt, cel mai greu e să fii, nu copil de părinţi, ci părinte de fii", îşi încheie tirada şi mă părăseşte.
Aş vrea să fiu cu sufletul împăcat. Am scris...
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza