Şi-a sacrificat dragostea pentru a avea grijă de un copil al nimănui

O cititoare a trimis pe mailul redacţiei Adevărul Braşov o mărturie impresionantă, demnă de a fi o lecţie de viaţă. Sensibilizată de poveştile copiilor adoptaţi în străinătate din campania iniţiată de Adevărul Braşov, Ana-Eugenia Manea şi-a deschis sufletul.

„Am citit articolul despre copiii care au scăpat de diverse deficienţe cauzate de condiţiile în care au trăit în ţara noastră, graţie bunei îngrijiri a părinţilor adoptivi ,din străinatate. Vă scriu pentru că articolul dumneavostră m-a făcut să lăcrimez.

În urmă cu 13 ani am adoptat un baieţel care se afla la Casa de Copii cu Handicap din Slatina. Avea 3 ani şi opt luni. Cântărea 8(opt) kg. Nu putea merge; făcea câţiva paşi şi se lăsa pe vine pentru că nu mai putea merge. Nu vorbea şi -un lucru extrem de dureros- nu ştia să zâmbească nici macar atunci cand i se făceau „goange".

Nu-i cunoşteam familia, nu îmi doream un copil. Îl voiam pe el pentru că îmi era milă de el. Preţul acestei hotărâri a mea a fost desparţirea de soţul meu deoarece el nu era de acord cu adopţia. Aveam 53 de ani atunci când am luat această hotărâre. M-am apucat să construiesc o casă pentru ca fiul meu să nu fie obligat să trăiască într-un apartament de bloc în care nu îndrăzneam nici în balcon să-l las singur. Cu gimnastica recuperatorie, cu alimentaţie adecvată şi - mai ales - cu dragoste, l-am pus pe picioare la propriu şi la figurat.

Atunci când am luat hotărârea să-l infiez mi-am zis că dacă reuşesc să-l pun pe picioare , este bine, dacă nu, aceasta va fi crucea pe care o voi purta-o. Dumnezeu a vrut să reuşim. Dar cu cât efort! Acum îmi dau seama că mi-am supraestimat forţele.

La trei ani de la infierea lui, am aflat că mai are o surioară cu doi ani mai mare decât el, o fetiţă care trăia într-un sat din judeţul meu, ca un animal de pripas. Tatăl fusese ucis, mama o părăise, bunicii paterni s-au stins unul după celalalt, iar fetiţa trăia „in grija" unor rude. „În grija" este un fel de a spune. Am hotărat să o iau şi pe ea şi am devenit o familie. Suntem fericiţi împreună. Fetiţa mea a terminat liceul şi a reuşit la examenul de bacalaureat. Am înscris-o la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii de Stat din Piteşti. Şi-a ales aceasta facultate deoarece doreşte să facă pentru alţii ceea ce nu au făcut alţii pentru fratele ei. 

Fratele ei este elev la liceu. Rezultatele lui la învăţătură nu sunt aceleaşi ca ale surorii lui şi asta pentru că dascălii din ţara noastră nu îşi cunosc menirea. De când am înfiat acest copil am întâmpinat greutăţi. De când a început şcoala, noi învăţăm, în paralel, şi acasă. Pentru că a început să vorbească târziu, educatoarea de la grădiniţa la care era înscris nu avea răbdare să lucreze şi cu el, să-l implice şi pe el în activităţile ei. Eu reuşisem să-l debarasez de multe stereotipii dobândite în orfelinatele în care a stat în primii patru ani de viaţă, iar la cămin, neavând alte preocupări, începuse să recapete aceste stereotipii.

Click pe imaginile de mai sus pentru o fotogalerie cu familia Manea!!

Când i-am cerut educatoarei să îl implice şi pe el în activităţile clasei, mi-a spus că aş face mai bine să-l duc la o şcoală specială pentru că este handicapat. Şcoala specială în România?!!!! A venit vremea să îl înscriu la şcoală. Şi aici am avut parte de o învăţatoare care semana leit ca atitudine, cu educatoarea despre care v-am vorbit. Şi ea mi-a spus exact ceea ce mi-a zis educatoarea. L-am mutat la o alta şcoală la care am avut mulţumirea să găsesc, de la femeia de serviciu până la directorul şcolii, nişte OAMENI.

Deci se poate. Anul trecut a intrat la liceu. Aici, am avut şansa să găsesc li profesori care au înţeles că acest copil are nevoie de înţelegere, de răbdare, dar sunt şi din cei care nu se deosebesc de fosta lui educatoare, de prima lui învatatoare (profesoara de chimie, profesoara de engleza). Nici mie nu mi-a placut chimia şi acest lucru nu m-a împiedicat să fiu premiantă.

Dacă noi, în oraşul nostru nu am avut logoped , copilul meu se exprimă mai greu, dar profesoara de engleză nu are deloc înţelegere. Eu, ca mamă, nu pot înţelege de ce profeoara de franceză spune în cancelarie : «Dacă nu l-aş avea pe Cătălin în clasă, nu aş avea cu cine să fac ora de franceză» şi îi dă nota 10. Profesoara de biologie spune în cancelarie: «Am intrat în clasă, am pus catalogul pe catedră şi am întrebat ce lecţie am avut pentru astăzi. Singurul care a ştiut titlul lecţiei, dar şi lecţia a fost  Cătălin, şi i-am dat nota 8. Cu toate că se exprimă mai greu, eu îl înţeleg».

Îl înţelege pentru că doreşte acest lucru. Şi  la grădiniţa, şi la şcolile pe care le-a frecventat fiul meu, erau posturi de logoped şi psiholog, dar pe aceste posturi erau numite alte persoane care nu aveau nimic comun cu aceste specializări. Noi le-am simţit lipsa pentru că aveam nevoie de logoped, aveam nevoie de consiliere psihologică.

Daca aş fi mai tânăra mi-aş lua copiii şi aş părăsi ţara aceasta în care noi nu ne găsim locul. Nu pot să închei înainte de a vă spune că înainte de a adopta baieţelul eram căsătorit cu un cetăţean francez. Înfiinţasem în Franţa o asociaţie umanitară pentru a ajuta copiii din orfelinatele slatinene, şi astfel am ajuns să îl cunosc pe baieţel. Când privesc în dreapta şi în stânga oameni care dau dovadă de o imensă micime, regret că am hotărât să rămân în ţara, ca apoi să-mi spun : «Dacă nu luam această hotărâre, nu salvam aceşti copii»", ne-a scirs Ana Eugenia Manea.

Ai aflat ceva interesant, ai pozat sau ai filmat? Scrie-ne pe brasov@adevarul.ro!

Pentru ultimele noutăţi din Braşov, click pe poza de mai jos: