Braşov: PORTRET/Mălina Dumitrescu se află de 18 de ani în slujba bolnavilor incurabil

Mălina a fost unul dintre primii zece braşoveni care au spus „da“ îngrijirii paliative, când nimeni nu ştia ce înseamnă asta.

PROFIL:
NĂSCUTĂ: 3 noiembrie 1955, Braşov
STUDII: Facultatea de Filologie din Cluj
FAMILIE: căsătorită, un băiat

Este mult prea greu să vorbeşti despre Mălina Dumitrescu fără a o plasa într-o mare echipă, devenită familie pentru mii de braşoveni bolnavi incurabil. Nici chiar ea nu poate să vorbească numai despre sine şi rolul ei în cadrul singurului Hospice din ţară.

De o modestie ieşită din comun, braşoveanca îşi aminteşte începuturile instituţiei. „A fost şansa vieţii mele că am fost la locul potrivit când s-a întâmplat ceva foarte frumos. Cunosc Hospice Casa Speranţei încă dinainte de înfiinţare, când era doar un concept în România şi toată lumea privea cu scepticism spre noi. În 1991 am spus «da» la ceva care era numai un vis“, povesteşte femeia.

Încă de la început braşoveanca s-a ocupat de adaptarea structurii la sistemul de sănătate românesc , dar şi de dezvoltarea conceptului în toată ţara. „Eram 10 oameni la început care aveam fiecare rolul nostru. Eu trebuia să adaptez noul concept la un sistem de sănătate nepregătit pentru asta. Misiunea mea a fost relaţia cu atutorităţile şi cu mass media. Funcţionam într-un apartament pus la dispoziţie de unul dintre voluntari.  Toţi ne implicam din tot sufletul pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie de noi. A venit ca voluntar o asistentă din Anglia care mergea acasă la bolnavi. În timp s-a înmulţit numărul celor care s-au pus în slujba bolnavilor şi în 1994 aveam şase oameni“, îşi aminteşte Mălina Dumitrescu.

Viziune şi misiune
Profesoară de limbi străine şi apoi organizator de cursuri, conferinţe şi traducător la Biblioteca Judeţeană, Mălina a urmărit şi s-a bucurat de fiecare succes al Hospice-ului. „Până în 1996 am lucrat încă la Bibliotecă pentru că de la Hospice nu primeam bani. Îi promisesem lui Graham Perolls, iniţiatorul întregului proiect, că vom reuşi în misiunea noastră. Am fost nişte vizionari“, crede Mălina Dumitrescu.

Serviciile de îngrijire palitivă s-au dezvoltat an de an. De la îngrijire la domiciliu, internare pe secţiile cu paturi, consultanţă în ambulator, până la centrul de zi. „Aici vin de la copii până la bătrâni. Vorbesc, leagă prietenii confecţionează adevărate opere de artă. Vaze făcute din sticle, felicitări sau bijuterii pe care fie le iau acasă, fie le donează Hospice-ului. Lucrul cu bolnavii i-au schimbat femeii gândirea şi modul de viaţă. „Sunt tot mai puţine lucruri care nu îmi plac. Nu ai cum să nu ajungi să te bucuri că e înnorat, că e soare, că plouă, că e viaţă în jurul tău. Când plec seara de aici mă gândesc cu durere la cei pe care nu ştiu dacă îi voi mai vedea. Te apropii de ei, te ataşezi“, mai spune braşoveanca.

Întrebări şi răspunsuri

Ce legături aţi avut cu sistemul de sănătate înainte de Hospice?
Si părinţii mei şi bunicul meu au fost medici. Eram introdusă oarecum în sistem chiar dacă nu am urmat acelaşi drum. Ei vedeau îngrijirea paliativă ca ceva necesar în sistemul sanitar şi asta mi-a dat şi mai mult curaj să merg pe acest drum.

Cum vedeţi evoluţia ca vârstă a bolnavilor de cancer?
Nu mă bazez pe nimic statistic, însă din ce am observat vârsta lor scade din păcate. Dacă la început aveam mai mulţi bolnavi de 60 – 70 de ani, acum sunt mulţi de 30 – 40 de ani. Şi numărul copiilor a crescut.

Ce-i place
„Îmi place sportul, în primul rând. Am făcut tenis de performanţă în aceeaşi generaţie cu Virginia Ruzici. Îmi place şi să citesc şi ador câinii, în special schnauzerii. Am avut o căţeluşă care a trăit 13 ani şi a murit de cancer. O chema Maxie.“

Ce nu-i place
„Nu prea ştiu ce nu îmi place. Am învăţat să îmi placă aproape tot ce există în viaţă, cu bune şi cu rele. Singurul lucru despre care pot spune că nu îmi place este politica. Culmea este că mă uit în fiecare seară la televizor la politică.“