Cine a fost frumoasa Chira Chiralina, simbolul Brăilei şi una dintre cele mai „cântate“ românce
0Deşi personajul este, în marea majoritate a cazurilor, asimilat cu cel din nuvela omonimă a lui Panait Istrati, în realitate legenda Chirei Chiralina este foarte veche, fiind un fel de piatră de temelie metaforică a Brăilei.
Când vine vorba despre Chira Chiralina, puţini sunt cei care gândesc lucrurile dintr-o altă perspectivă decât cea din nuvela omonimă a genialului scriitor român Panait Istrati. Şi totuşi, cercetările făcute de specialiştii în literatură şi folclor arată că povestea Chirei Chiralina, femeia considerată în zilele noastre simbolul Brăilei, este cu mult mai veche decât se crede, fiind în acelaşi timp şi sensibil diferită de cea prezentată publicului de către Istrati.
O lucrare tipărită recent sub egida Centrului de Studii Proilavia din Brăila, sub coordonarea eminentului profesor Ioan Constantin Munteanu (autorul a 21 de volume despre istoria şi tradiţia oraşului dunărean), scoate la iveală aspecte extraordinare legate de străvechea baladă a Chirei Chiralina.
Din amintitul volum, intitulat „Chira Chiralina: baladă populară brăileană”, aflăm că, de fapt, autorul anonim trebuie căutat printre lăutarii dunăreni, „posesori ai unei tehnici artistice aparte şi ai unei tradiţii orale caracteristice”, după cum scrie şi enciclopedistul Gheorghe Vrabie în studiul „Balada populară română” (Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.340”.
Potrivit acestuia, lăutarii „au ştiut să încadreze simplul motiv erotic în limite sociale, informând fidel despre viaţa din porturi şi, mai cu seamă, au ştiut portretiza şi crea tablouri de viaţă, încât motivul a luat proporţii poematice”. A rezultat, aşadar, o baladă cu fond istoric local, care transfigurează lupta antiotomană a poporului român până la expresia ei aproape mitică.
16 balade de la 16 culegători
În ultimele două secole au fost publicate nu mai puţin de 16 variante ale baladei, unele sub îngrijirea unor mari scriitori români. Însă sunt sute de variante, legate între ele printr-o acţiune comună: povestea unei frumoase fete brăilene, ce este răpită de un turc hain, dar este în final salvată aproape miraculos de eroicii ei fraţi. Există şi variante în care frumoasa fecioară moare de dor şi jale sau chiar ucisă de propria-i mână, însă cele cu happy-end sunt cele mai îndrăgite, căci se suprapun fericit cu îndelungata şi sângeroasa rezistenţă antiotomană a brăilenilor.
Profesorul brăilean Ioan Constantin Munteanu FOTO probr.ro
Balada începe cu ades citatul tablou al locului: „În vadul Dunării,/ Printre caiacele,/ Mai în jos de schele,/ Carcă-mi-se, carcă,/ Două-trei sandale,/ Nouă galioane...”.
Lăutarul, situându-se în ipostaza unui funcţionar participant la afacerile din port, consemnează intrările şi ieşirile, cel mai pe larg prezentate în varianta culeasă de N. Păsculescu:
„Verde d-o măslină,/ Din vad, din Brăilă,/ Mai din jos de schilă,/ Vezi la malul mare,/ Este d-o vâltoare,/ Colo să descarcă,/ Dincolo să-ncarcă,/ Şapte balozale,/ Şapte galioane,/ Şapte, opt sandale,/ Mult sunt frumuşele./ Dar ce se descarcă/ Şi cu ce se-ncarcă?/ Descarcă din greu:/ Tot fir ibrişin,/ Blănuri de samur,/ Bogasin d-el bun,/ Tutun inigea,/ De-l de bea paşa.../ Sculuri de mătase,/ Marfă femeiască,/ Că e mai bănoasă./ Dar cu ce se-ncarcă?/ Grâu şi cu secară, Adunat din ţară,/ Porumburi alese,/ După câmp culese.”
În varianta V. Alecsandri, 1853, deşi prezentarea este cu mult mai succintă, descoperim noi informaţii, întâlnite şi-n varianta din 1866, care aduce şi o explicaţie terminologică (Bolozale şi stamboale - numiri corupte de vase plutitoare):
„La Brăila-n vale/ Şepte bolozale / Şi şepte sandale/ Descarc ibrişin/ Şi-ncarc buţi cu vin;/ Descarc băcălii/ Şi-ncarc dimerlii/ Şi discarc zamboale/ Şi încarc stamboale/ Tot cu grâu mărunt/ Şi cu arnăut.”
Într-o variantă, fraţii Chirei nu sunt doar hoţi (haiduci sau contrabandişti), ci şi comercianţi: „La gurile Sulinii,/ Porţile Brăilii,/ Sus la hanu Chirii,/ Îmi sosesc din ţară/ Douăsprezece cară./ Toate- s încărcate,/ Mărfuri şi bucate./ Şi vin scârţâind/ Pe pietre pocnind”.
Balada se distinge prin arta portretizării, creatorul anonim vădind o măiestrie artistică, devenită clasică. Portretul Kirei la V. Alecsandri (1853, 1866), deşi eliptic - „Kiro, Kirolină,/ Floare de grădină,/ Drăgălaşă zână!” - cuprinde elementele definitorii, întâlnite în majoritatea variantelor.
„Frumuşică zână/ Ca o rozmarină/ Floricică zână/ Frumoasă şi zână / Floare din grădină,/ Rumenă călină/ Tânără zambilă/ Ruptă din tulpină/ Ca o rozmalină”.
Portretizarea se realizează prin intermediul epitetului, extins la nivelul unei apoziţii de mai multe versuri, repetate aidoma ori de câte ori apare în cuprinsul baladei. Nu doar Chira se bucură de acest regim, ci şi arapul şi fraţii Chirei.
Repetate de 6 ori (nu mai puţin de 80 de versuri din 395 la Creţu Şolcan), s-au bucurat de două explicaţii: „lipsă de inventivitate sau menţinerea interesului ascultătorului” (conform lui Gh. Vrabie, op.cit.).
Unicitatea în inspirate imagini poate şi trebuie raportată la Mihai Eminescu-„Luceafărul” (Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele) sau la George Coşbuc-„Nunta Zamfirei” (Frumoasă ca un gând răzleţ (…) Frumoasă cât eu nici nu pot/ O mai frumoasă să-mi socot/ Cu mintea mea). Exemplele sunt evidente.
„Kira cea frumoasă,/ Fată drăgăstoasă,/ Care-mi întrecea,/ În frumuseţea sa,/ Soarele şi lună,/ Raza de lumină. (Nicolae Păsculescu).
„Frumuşică zână,/ Rază de lumină,/ Floare din grădină,/ Ruptă din zambilă./ Frumoasă era,/ Nu se dovedea.” (Al. Amzulescu).
În Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 107, Victor Kernbach o prezintă pe Chira drept o zână cu statut indefinit şi împărăteasă peste o împărăţie misterioasă, totuşi tangibilă fizic sau prin magie „cât te-ai şterge la ochi”.
Descoperim această reprezentare şi în basmul „Omul de piatră” de N. Filimon (publicat la 11 nov. 1862, în „Ţăranul român”, unde era zeţar Petre Ispirescu). Un „arap buzat”, prin vrajă, favorizează unei împărătese naşterea unui copil la bătrâneţe. Prin încălcarea interdicţiei, fiul de crai vede „un palat cu totul şi cu totul de aur, încât la soare te puteai uita, iar la dînsul, ba. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tânără copilă, floare din grădină”.
A existat sau n-a existat Chira Chiralina?
Balada brăileană nu are însă vreun conţinut mitologic, fiind doar o simplă identitate de nume. Se poate presupune, adaugă Victor Kernbach, că „un nume arhaic, pe care nu-l mai cunoaştem, al zânei, să fi fost înlocuit, prin contaminare, cu numele eroinei de origine neogreacă” (neogr. Kyra - doamnă, cucoană).
Chera, Chira, afirmă Vasile Bogrea în „Pagini istorico-filologice” (Editura Dacia, Cluj, 1971) face parte dintr-o întreagă serie de nume femeieşti, care în realitate nu sunt decât un apelativ sau un titlu feminin: Domnica, Nedelja, Doamna, srb. Despina, bulg. Gospa, Gospodina, dalmatin. Bogliaressa, Buiaressa, bulg. Kona, Konka (cucoană), Cneaghina(Chiajna), poate şi Chiralina (cf.ung. Kiralyne, „regina”), dar şi Chira-Chiralina faţă de Ruja-Rujalina.
Chira-Chiralina e prezentată ca o „floare din grădină”, ca şi Ruja-Rujalina şi, în genere, numele zânelor din descântece sau din jocul căluşerilor: Sinziana, Ogrestina, Leostina (cf. leuştean), Budiana, Roşia etc. sunt toate nume de plante.
În legătură cu el enunţă şi ipoteza unui substrat istoric: ung. Kiralyné, „regina” şi sîrb. Kralica Kyr Alena, Kyra Helena (p93). Dublarea eufonică de Chira – Chiralina se întâlneşte întruna din variante ca „Nantă Cătălina”.
În toate variantele, Chira primeşte epitetul „floare din grădină”, adică de cultură, spre deosebire de florile naturale, de câmp. Deşi soră cu hoţii Brăilei (care nu-s tot timpul hoţi, ci capătă deseori alură de cavaleri medievali, nobili în toată puterea cuvântului), este o eroină castă: respinge propunerile acelui harap buzat, care încearcă s-o ademenească cu momeli de mare lux.
Toate cele arătate mai înainte duc la ideea că eroina se prea poate să fi existat, să fi avut sânge domnesc şi să fi fost victima represiunii turceşti. Deocamdată, însă, niciun autor nu se încumetă să o lege de un anume arbore genealogic domnesc ori boieresc din Muntenia.
Tendinţa de caricaturizare a asupritorului turc
Creatorul anonim, în adversitatea sa faţă de străinii acaparatori, excelează în arta portretului fizic, mai rare fiind epitetele de ordin moral („Harapul ciudatul,/Cânele spurcatul,/ De legi lepădatul”, vezi T. Burada). Toate variantele abundă în elemente caricaturale, aglomerate cu o vădită plăcere.
„Un arap buzat/ Negru şi ciudat/ Cu solzi mari pe cap/ Ca solzii de crap,/ Şi cu buze late,/ Roşii şi umflate,/ Şi cu ochi holbaţi,/ Şi cu dinţi zmălţaţi.” (V. Alecsandri, 1853).
„Un Arap Sangiab,/ Negru şi buzat,/ Cu solzi mari pe cap,/ Ca solzii de crap,/Daţi pe după cap./Cu buzele late,/Roşii şi umflate./Cu ochi bolboşaţi,/Roşii refecaţi./C-un păr îmbâcsit/Şi încârlionţit./Cu mustăţi de rac,/Parc-ar fi un drac./Când te uiţi la dânsul,/Nu poţi să ţii râsul.” (Nicolae Păsculescu).
„Harapul buzat,/Negru şi ciudat,/De şale-aplecat;/Cu lutul pe cap/Ca solzii de crap;/Cu mustăţi de rac/Parcă-mi este-un drac,/Naiba-mpieliţat!/Cu lutul pe bucă/Ca solzii de ştiucă,/Fugi, că te mănâncă!/C-un picior de lemn,/C-o mână de fier;/Cu mâna zgârcită,/Cu gura scobită;/Cu dinţi albi, sticloşi,/Mărunţi şi lucioşi./Când el îmi strănută,/Câinii-i întărâtă;/Dar el când tuşeşte,/Pământ prăbuşeşte!/Când îl vezi pe dânsul,/Nu poţi să-ţi ţii râsul!” (Al. Amzulescu).
„Cu solzi mai pe burtă,/Parcă sînt de ştiucă,/Şi când îmi strănută,/Câinii că-ntărâtă.” (Creţul Şolcan).
„Trupu-i miroase/Ceafa-a râncezeală,/Mor, mă bagă-n boală./Cu dinţii ca teslele/Cu ochii ca cepele,/Cu capu cât baniţa”. (Contemporanul 1887).
„Harapu buzat,/Negru şi ciudat,/Cu solzi după cap,/Cu solzii pe burtă,/Parcă sînt de ştiucă;/Cu lutu pe el,/Parcă e-un purcel…/Parcă-i naiba împeliţat/Parcă e un drac!”. (Nicolae Densuşianu).
„Celmeluţa capului/ Cât rotila plugului,/Silă i-e pământului,/Groază împăratului!...” (Al.Rădulescu-Codin).
„Harapul ciudat,/De la Beligrad/Două fire-n barbă,/Două din mustaţă.” (Ioan Brezeanu).
Contribuţia lăutărească
La răspândirea cântecului vor fi contribuit ambele motive, versurile de început fixând însă, pentru eternitate, imaginea Brăilei. „Fiind un cântec bătrânesc, se cântă, melodia crescând în intensitate odată cu textul, a cărui unică realitate adevărată o reprezintă doar varianta. Şi Chira Chiralina s-a bucurat de o largă răspândire în Muntenia, dar şi în Banat, Oltenia, Dobrogea sau Vrancea, neputându-se cunoaşte numele creatorului inţial”, scrie Ioan Constantin Munteanu în volumul amintit.
De acolo putem cunoaşte şi numele unuia dintre interpreţii celebri, care a fost înregistrat de culegător şi a cărui artă a putut crea o şcoală. Este vorba chiar de primul interpret cunoscut, Petrea Creţul Şolcan din comuna Viziru, „lăutarul Brăilei”.
Despre memoria fenomenală a acestuia, G. Dem. Teodorescu nota în „Conferinţa ţinută la Atheneu, Duminecă 11 Martie 1884, 2 ore p.m.”: „în scurtul spaţiu de 3-4 zile, mi-a spus şi mi-a cântat legende şi doine care cuprind nu mai puţin de 7000 de versuri. Această cifră echivalează, cel puţin ca număr, dacă nu şi în calitate, cu XI cărţi din Iliada lui Homer, cu IX cărţi din Eneida lui Vergiliu. Cine dintre noi ştie recita 11 rapsodii homerice şi 9 cânturi vergiliene?”.
Tot din Viziru, peste jumătate de veac, se va afirma lăutarul Niţă/ Călin Codolban. În sprijinul datării naşterii baladei în primele decenii ale veacului 19 vine şi „Cântecul Brăilei”, al aceluiaşi lăutar, care reflectă o altă realitate, cea din timpul Războiului Crimeii (1853-1856), când Brăila a cunoscut, pe rând, ocupaţia Rusiei sau Austriei, în afara stăpânilor de secole, turcii.
Cântecul va intra în conştiinţa publicului odată cu apariţia în 1924 la Paris a povestirii istratiene Kyra Kyralina, 1924, cu prefaţa lui Romain Rolland - Un Gorki balcanique, 2.000 de exemplare din ediţia princeps vânzându-se imediat în ţară (Chira Chiralina va apărea în acelaşi an la Bucureşti, Editura „Adevărul”, traducător anonim, şi în traducerea autorului la Editura Ig. Hertz, 1934, Colecţia celor 15 lei.)
Această carte eveniment, tradusă în câţiva ani în mai multe limbi, va face cunoscut numele scriitorului în toată Europa şi, odată cu el, al Brăilei, în acei ani cartierele Cetăţuia şi Carachioi fiind realităţi palpabile. Prezent în memoria brăilenilor era şi tabloul petrecerilor din casa din Cetăţuie, sintetizat de Petre Pintilie (Brăila, Editura Tineretului, 1966, p. 51):
„Casele stăpânilor erau teatrul unor neîntrerupte ziafeturi în care arfoniste cu voci melodioase cântau languroase manéle, acompaniindu-se din geamparale şi keman-uri (viori orientale) iar paciaure ademenitoare, racolate de pezevenghi (proxeneţi) şi cizlari (eunuci, de la tc. Kyz «fată») desfătau cu dansurile lor lascive privirile aprinse ale beilor„.
Sulemeneala urma moda de harem : «Pune faţa/ La nălbeală, / Buze moi/ La rumeneală, / Sprâncenele / La negreală, / Unghiile/ La chileală ». Chinorozul negru, alb, roşu ori roz vopsea feţele fine.
Momentul Istrati
Cartea istratiană, de mare succes, popularizează o fascinantă făptură de curtezană, total îndepărtată de prototipul folcloric, dar pe gustul erotismului epocii. „Este o fiinţă iradiind tinereţe şi dor de viaţă, pasionată de dragoste, voluptuoasă, firească şi misterioasă ca însăşi natura”.
Miezul baladei se regăseşte însă în răpirea Chirei de către bogatul Nazim Efendi, proprietar de corăbii şi furnizor de marfă pentru haremuri, în terminologia actuală, proxenet. Această lungă paranteză ne-a fost sugerată de portretul arapului, înzestrat în toate variantele (şi) cu aspect de peşte.
Deşi îndrăgostit de Chira, prin actul raptului, el nu diferă de peştele / proxenetul Nazim Efendi, care îi transferă subliminal şi înfăţişarea.
După apariţia scrierii istratiene, asocierea între o Brăilă înfloritoare şi cântecul Chirei se va generaliza, Chira Chiralina devenind „patroana eponimă a Brăilei de altădată” („cetatea Chirei Chiralina”, „sirena Dunării”, cum o numeşte tot Perpessicius), tot aşa cum peste 10 ani, romanul lui Mihail Sebastian, „Oraşul cu salcâmi”, va conferi oraşului un alt supranume, care va intra în conştiinţa publică, cititoare sau nu a romanului.
Consacrarea modernă a Chirei Chiralina
Când în decembrie 1929 se sărbătorea centenarul eliberării de sub turci, revista „Luceafărul literar şi artistic”, director I.C.Sava, avocat, coleg de liceu şi prieten cu Perpessicius, insera, în numărul festiv închinat „Centenarului Brăilei” din 1 decembrie 1929, balada „Kira” reprodusă din volumul lui Vasile Alecsandri din 1866.
Tot atunci, se executa în premieră „Rapsodia brăileană” de Jean Andrian (1887-1945, profesor, compozitor, flautist–concertist, dirijor, cronicar muzical, membru activ al Societăţii Compozitorilor, preşedinte al societăţii Filarmonice „Lyra”, creator al Academiei de Muzică din cadrul Lyrei, recunoscută de Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor).
Compusă şi reprezentată în cadrul serbărilor organizate în zilele de 7 şi 8 decembrie 1929, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la eliberarea Brăilei de sub ocupaţia otomană, „Rapsodia brăileană” (20 de minute), reprezentată ulterior şi la Radio, la 8 iulie 1937, cu Theodor Rogalski la pupitru, valorifică motive folclorice muzicale culese din zonă, de prin bătrâni, cum ar fi faimosul Călin Codolban din Viziru, unul dintre cei mai bătrâni cântăreţi din judeţ, de la care a transcris vechile melodii brăilene „Hora de la Viziru”, cântecul „Kira Kiralina” şi altele.
Cortina teatrului din Brăila are în prim-plan simbolul Chirei Chiralina FOTO Costel Crângan
Când, în 1968, se sărbătoreau 600 de ani de la atestarea documentară a urbei, ziarul „Înainte” publica pe prima pagină articolul „Chira Chiralina, baladă brăileană”, semnat de distinsa profesoară Lica Paulescu, la rubrica: „Şase secole de istorie” (prezentă în zilele de miercuri şi vineri în perioada septembrie 1967- mai 1968).
Tot atunci se năştea Festivalul Cântecului Bătrânesc/ Festivalul Interjudeţean al Rapsozilor „Petrea Creţul Şolcan”, care aducea în actualitate „cântecul bătrânesc”, care nici nu se citeşte, nici nu se recită, caracterul său sincretic asociind textul cu muzica.
În acei ani, sub conducerea Ghizelei Suliţeanu, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor, se realizau ample anchete şi culegeri în judeţ, publicate în trei volume masive de „Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei” în care apărea studiul „Variantele baladei populare Chira Chiralina” (16 variante cunoscute, între care 8 culese între anii 1965-1969, dovadă peremptorie a vitalităţii acestei capodopere folclorice) a prof. Ion M. Ganea.
„În urma restaurării din anii 80, a Teatrului „Maria Filotti”, sala de spectacol a fost împodobită cu o cortină specială (autor Val Munteanu), metaforă a Brăilei, cu flori, holde şi corăbii, având în centru ochii Chirei Chiralina, efluviu artistic încorporat cu fir de aur, de argint şi de mătase în peste 800 de nuanţe”, mai notează profesorul Ioan Constantin Munteanu în volumul „Chira Chiralina: baladă populară brăileană”.
Se încarcă comentariile...
