Brăila: Ion Ioniţă - ambulanţier de cursă lungă
0
A rulat pe şosele peste 5.000.000 de kilometri. În cei 40 de ani în care a lucrat la Ambulanţă spune că a parcurs distanţa de la Pământ la Lună de 12 ori.
A devenit şofer profesionist în martie 1967 şi pe 1 noiembrie 2009 a predat cheia urmaşului în ale meseriei, pensionându-se.
În luna martie 1970 a luat în primire prima maşină de salvare, un Ford.
„Nu vă gândiţi la Ford-urile de astăzi. Era o maşină de dinaintea războiului, atât de veche încât, dacă depăşea viteza de 60 de kilometri pe oră se topeau lagărele. Făceam cinci, şase ore până la Bucureşti. Dacă trimiteau bolnavul cu rapidul ajungea în două ore”, îşi aduce aminte proaspătul pensionar, Ion Ioniţă.
Nu de puţine ori a avut probleme cu şoferii care, deşi vedeau ambulanţa „strigând” în spatele lor, nu catadicseau să tragă pe dreapta sau măcar să încetinească şi să facă loc, cât de cât, salvării.
Bolnavul este pe primul loc
A considerat încă de la începutul carierei că are o sarcină colosală.
„Dacă medicul şi asistentul din salvare fac tot ce este omeneşte posibil pentru a salva viaţa unui om, rolul meu ca şofer, era acela de a-i duce în siguranţă şi pe unii, şi pe alţii”, se destăinuie „nea Ion”, cum îi spuneau mai tinerii colegi.
Ca şofer pe ambulanţă a avut în dese rânduri capacitatea de a lua decizii, cântărind între o dispoziţie şi un sentiment.
„În ultima perioadă ni s-a interzis să luăm în maşină măcar o rudă a bolnavului. Ce te faci însă când este vorba de un bătrân care nici nu mai ştie cine este? Sau când ai de luat un copil a cărui mamă, singura care avea drept să-l însoţească, este plecată la muncă prin Italia sau Spania? Simplul gând că bătrânul sau copilul, odată externaţi, nu ştiu încotro să o apuce te face să te gândeşti la o decizie. Important este să nu-ţi fie ruşine în faţa propriei tale conştiinţe, aşa că nu-ţi rămâne decât să-ţi asumi răspunderea, ca om”, a povestit Ion Ioniţă.
Prima zi de pensie, prima şi de bilanţ
Odată cu ultima zi de muncă, pentru fostul şofer de la Serviciul de Ambulanţă a venit şi ziua primului bilanţ.
„În lupta pentru viaţă am ajuns în locuri unde noroiul trecea de osiile maşinii şi de unde am fost scoşi cu tractorul. Am mers pe polei, pe ceaţă, pe vijelie, ziua şi noaptea. De fiecare dată am ajuns la destinaţie, fără evenimente rutiere, iar oamenii pe care i-a transportat au primit îngrijirile medicale la timp. Aşa că pun cheile în cui după 40 de ani de activitate în slujba vieţii, bucuros că mi-am făcut datoria cum se cuvine, până la capăt”, ne-a declarat, cu mândrie, proaspătul pensionar.
Întrebări şi răspunsuri
S-a întâmplat vreodată să ajungeţi prea târziu la un caz?
"Niciodată. Chiar dacă oamenii implicaţi nu au fost întotdeauna mulţumiţi de promptitudine au înţeles că există un barem de timp peste care nu se poate trece".
Pentru un bolnav noţiunea de timp diferă?
"Diferă şi încă bine. Adevărul este că în suferinţă fiind secundele trec greu ca orele. Dar chiar dacă ai cale liberă de la staţia de ambulanţă până în Vidin, să zicem, tot faci 15 minute. Iar aceste minute sunt pentru bolnav uneori o eternitate. Aici trebuie să intervină înţelegerea oamenilor. Chiar dacă am vrea nu putem ajunge ca în filme teleportaţi".
Ce-i place
Să bea o bere cu prietenii, după ce parchează maşina. Fotbalul, tenisul, înotul, sportul în general. Drumeţiile cu maşina la munte şi la mare. Mâncarea bună şi vinul alb, rece. Şi enumerările ar putea continua pentru că "viaţa este frumoasă şi uneori prea scurtă aşa că trebuie preţuită fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima", spune interlocutorul.
Ce nu-i place
Nu-i plac minciuna, ura, prostia. Nu-i plac "hahalerele". Consideră că doar dobitocii atunci când nu au habar despre ce este vorba ca să se pară deştepti nu fac altceva decât să râdă de tot şi de toate.
Profil
Născut: 16 septembrie 1948, Măxineni, judeţul Brăila
Studii: Şcoala profesională de şoferi şi mecanici
Ocupaţie: Şofer
Familie: Căsătorit, doi copii
Se încarcă comentariile...
