Editorial: Din culisele spitalelor care nu te vor decât aproape mort

Se-ntâmplă în viaţă să mai calci şi strâmb. Când o faci la propriu, cu piciorul drept, culmea, ieşind dintr-o farmacie, drumul următor este inevitabil spre un spital. Un spital din Brăila.

Aşa cum ar face orice muritor cu scaun la cap, te duci la faimoasa Unitate de Primire a Urgenţelor de la Spitalul Judeţean, de pe Buzăului. Acolo, surpriză, un paznic, altfel amabil, te trimite la Spitalul 3 (clădire subordonată aceluiaşi spital care tocmai a prins ruşinoasa categorie a treia cu plan de conformare), dar aflat la vreo doi kilometri distanţă.
Motivul: „Din martie, spitalul de pe Buzăului nu mai are secţie de urgenţe-ortopedie", ne lămureşte paznicul. Ups!

Pacientul Şerban

Şi dacă, Doamne fereşte, venea victima unui accident rutier?! Cu hemoragie internă, fracturi şi alte chestii pe care şi hârtia le suportă cu greu. Răspunsul e simplu. S-ar fi rezolvat unele lucruri la Judeţean, iar apoi, eventual intubat, pacientul ar fi fost transportat la Spitalul 3. Măi să fie?! Situaţia îmi aminteşte de poliţistul Şerban care, în urma unui accident rutier, a murit înecându-se cu bolul alimentar, în timp ce medicii îi aranjau fracturile costale. Şi apoi cine stabileşte ce-i mai grav?! Nu mă prea pricep la chestii medicale, că dacă mă pricepeam mă făceam cel puţin asistent medical, dar e lesne de înţeles că într-o asemenea situaţie nu depinde decât de norocul pe care-l ai.

Ghici categoria a treia ce-i

Dar ce fel de urgenţă are Spitalul Judeţean care s-a vrut chiar unul de categoria I, numai că nu tot ce zboară se mănâncă, nici măcar atunci când lui Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele Consiliului Judeţean, i se pune o scamă pe scufiţă.
În fine, dar să vedem cum stă treaba la Spitalul 3, un soi de secţie externă a Judeţeanului! Aici, cu adevărat e secţie de Urgenţe-Ortopedie. Birouri vechi, pat din fier, fişete a căror rugină e mascată cu vopsea.

Te ia de la uşă un infirmier, amabil de altfel, cu scaunul cu rotile. În urgenţă, un asistent şi-o asistentă. Ea pleacă rapid când află că eşti jurnalist. O fi de pe altă secţie. El, tânăr, cu privirea tăioasă te ia la întrebări: „Soţul ştie că aţi călcat strâmb?". Glumeţ, cumva! „Unde doare?". Îi arăţi şi vine verdictul: „Radiografie!". De aici începe aventura: În acelaşi scaun cu rotile, infirmierul simpatic - singurul dispus parcă să-ţi asculte povestea, deşi el nu poate face mai mult decât un „aşaaa..." - te împinge pe holuri întunecate depăşind uşi sinistre vopsite într-un albastru murdar. Şi infirmierul se justifică: „În Judeţean bagă o groază de bani, dar aici...se dărâmă clădirea pe noi".

Pe întuneric

Lung drum: prima la stânga, printre pacienţi cu frezele răvăşite, privind în gol după un halat alb, apoi o oprire la cabinetul „fetelor de la radiografie", unde din uşă - spre stârnirea interesului câtorva vizitatori sătui de atâta aşteptare - eşti întrebat „numele, vârsta, greutatea, înălţimea...", apoi iarăşi prima la stânga. „Strângeţi mâinile!", strigă infirmierul, uimit şi el că a uitat un lucru atât de esenţial.
Spaţiul e aşa de îngust încât căruciorul netezeşte tocurile uşii cu roţile-i neechilibrate. „Mai facem vreuna, plecaţi şi cu mâinile rupte...", explică infirmierul şi zâmbeşte complice aparţinătorilor care te urmează.
În fine, după ce parcurgi un hol întunecat şi-ntrebi nedumerit dacă s-a luat curentul, intri la imagistică. O echipă de vreo patru asistente te urmează, te aşează ca la poza vieţii tale. „De n-o fi rupt...", te gândeşti în timp ce ele sporovăiesc: „Mâine eşti cu Aurel", „Ba nu, Aurel e sâmbătă!"...Te uiţi disperat la ele, încercând să vezi dacă ţi se adresează. Nope. Între două poze, infirmierul cu chip deschis e singurul care leagă o discuţie. „Aaa, am uitat să vă întreb dacă sunteţi însărcinată!", îşi aminteşte brusc. Răspunsul îl linişteşte. "Altfel, n-aveaţi voie la raze!", completează el.

Who is the doctor?

Urmează câteva minute de aşteptare, timp în care simţi nevoia să fructifici prietenia cu infirmierul şi-l întrebi: „Să le dau ceva fetelor?". „Nooo, pentru atât? Nu-i cazul!", răspunde el şi se aşează tihnit pe băncuţa din lemn muşcat de timp, semn că mai e de stat. Rezultatul: „Nu-i fractură" şi răsufli uşurat. Înapoi la asistentul cu aere de doctor. Deşi tânăr, pare tăticul tuturor. Îţi scrie tacticos reţeta, pe bani, evident. Vine vorba de concediu medical şi-l întrebi dacă-i cazul, dacă ai putea să conduci cu entorsă, ce zice la carte. Răspuns şocant: „Nu ştiu că n-am avut niciodată entorsă şi nici n-am condus!".

Punct şi de la capăt

Alte zece minute de aşteptare. Să vină doctorul, adevăratul doctor, să semneze concediul medical. În final, într-un picior, te întorci de unde ai picat, adică la farmacie. Scoţi banii, vreo 50 de lei pentru început, citeşti prospectul, mai cauţi pe net, priveşti ca găina-n lemne la radiografii şi entorsa-i asigurată pentru cel puţin o săptămână, iar nu pentru 18 ani cât ai cotizat din greu la bugetul asigurărilor de sănătate. Dar, Doamne fereşte de mai rău! Să ne vedem sănătoşi, că de pe 1 iunie, nici de atât nu vom avea parte!