EXCLUSIV-Ultimii soldaţi: „Ruşii se distrau şi din când în când ne făceau gestul ruperii gâtului!”

Veteranii de război Constantin Manda, bătrân lup de Dunăre, şi Constantin Manoliu, luptător la Stalingrad, şi alţii ca ei rememorează Ziua Victoriei, ziua în care armele au tăcut definitiv. Veteranii retrăiesc ziua de 9 mai 1945, ca şi cum ar fi fost ieri. Erau tineri ostaşi pe atunci şi chiar dacă au trecut 65 de ani, păstrează şi acum amintiri de pe fronturile din Cehoslovacia, Ungaria sau Austria.

Sunt din ce în ce mai betegi şi mai puţini. Sunt veteranii de război care acum exact 65 de ani, împăştiaţi prin lume, au trăit  "ziua în care armele au tăcut".

Constantin Manoliu, de 93 de ani, a plecat în război în 1942.
A scăpat de la Stalingrad, urcând într-unul dintre ultimele avioanele de transport care au decolat de pe Aerodromul Gumrak.

Vindecat de degerăturile suferite la Stalingrad, a plecat din nou pe front în toamna lui 1944.

„Ziua de 9 mai m-a găsit cu camarazii din Regimentul 63 Vânătoare de Care, la doi paşi de Bratislava. Doar ce terminasem refacerea şi urma să plecăm pe front în munţii Tatra. Nu ne-a venit să credem că s-a semnat pacea", spune Manoliu..

Bucuria păcii, umbrită de ocupaţie

Constanţa Albu are 91 de an, a trăit euforia zilei de 9 mai la Brăila.

„Toată lumea se bucura pe străzi, femeile aşteptau ca bărbaţii să le vină acasă. Soţul meu era mecanic de locomotivă de transport militar. Mergea zile întregi să ducă muniţii şi armament. M-am bucurat ştiind că o să vină acasă. Mai multe persoane ne-am dus în centru în Piaţa Traian să vedem ce se întâmplă acolo pentu că acolo era centru oraşului. Ruşii dansau pe ruptele, cântau la armonici şi balalaici, dar aveau grijă din când în când să ne facă gestul ruperii gâtului. Am ştiut atunci că de fapt victoria nu va fi împărţită de ei cu nimeni", ne-a spus bătrâna.

Onor la a 65-a aniversare a Victoriei

Militarii Garnizoanei Brăila şi-au omagiat eroii de Ziua Victoriei. Ei au organizat un scurt ceremonial militar şi religios la Cimitirul Eroilor „Sfântul Constantin". Oficialităţile civile şi militare, precum şi asociaţiile de veterani de război şi militari în rezervă au depus coroane de flori la monumentele închinate celor care şi-au jertfit viaţa în cel de-al II-lea Război Mondial.

Pacea a venit la Budapesta

Pentru Constantin Manda, de 92 de ani, marinarul de origine greacă care a servit pe monitoarele fluviale, pacea a venit pe când era în trenul care-l ducea la Budapesta.

"De acolo, trebuia să plec la Viena să iau comanda unui şlep. În retragere, nemţii au paraşuta în Dunăre mine magnetice cu efect întărziat. La fiecare trecere pe deasura a unei nave , se închideau două contacte. Au fost mine şi cu 36 de contacte. Era foarte riscant să faci pasele de deminare, dar fluviul trebuia curăţat. Ne-am îmbrăţişat cu toţii în acel moment, români, unguri, polonezi din Divizia Koskciuşco şi....ne-am continuat drumul. Am revenit în ţară abia în august 1945", ne-a spus bătrânul lup de Dunăre.

A tras ultimul obuz

„Ultimul obuz l-am tras la Praga pe 9 mai, la ora 7.22", ne-a declarat colonelul Gheorghe Mardale, de 89 de ani.

„ Am luptat din august 1944 până în 9 mai 1945 şi mi-am lăsat obuzele de la Oarba de Mureş la Praga. La Budapesta am obţinut tresa de locotenent, iar la Praga, Ordinul Slava pentru ofiţerii inferiori. La ora 7.22 , după ce deschisesem deja focul asupra poziţiilor germane din sudul oraşului Praga, s-a anunţat sistarea tragerii. Venise Ordinul de pace!", şi-a depănat amintirile bătrânul artilerist.

„După victorie, am stat cu frica-n sân doi ani"

Tragică este şi povestea lui Constantin Ghela, de 90 de ani, fost transmisionist la corpul de legătură al Armatei a 4-a Române, cea care a luptat la Cotul Donului.

„ Ziua de 9 mai m-a prins la Pardubice în Cehoslovacia. Am primit radiograma de la Armata a 66-a de Tancuri a Uniunii Sovietice, dislocată la nord de noi. Am izbucnit cu toţii în urale, am tras cu mitralierele şi pistoalele în aer. Era un vacarm de nedescris. După 10 minute ni s-a ordonat să nu mai tragem niciun glonţ, nici măcar în aer. Am revenit în ţară şi am fost luat la întrebări de un ofiţer al NKVD-ului (securitatea sovietică). Eram acuzat că am atacat cu arma în mână Uniunea Sovietică. Doi ani m-au tot chemat la interogatorii. Eram vinovat că scăpasem de la Cotul Donului şi trecusem prin reţelele lor de vânătoare a militarilor Axei. 2320 de kilometri am mers pe jos. Din cei 732 de camarazi cu care evadasem din punga de la Stalingrad, am ajuns în liniile noastre 212. Restul au pierit doborâţi de gerul cumplit şi de atacurile răzleţe ale ruşilor", ne-a povestit crâmpeie din viaţa sa de militar, nonagenarul.