Stiri din Braila

La doar şase ani, Dumitru Leahu a fost luat pe sus împreună cu familia şi aruncat în Bărăgan, pentru că era basarabean. Oiginar dintr-o familie de intelectuali, Leahu este unul din supravieţuitorii Holocaustului comunist. În clasa I, muncea cot la cot cu adulţii ca să aibă ce mânca, la Zagna-Vădeni.

Zagna-Vădeni, lagărul în care au fost duse cu de-a sila 700 de familii de bănăţeni, în 1951, a fost ras de pe faţa pământului. Au rămas amintirile ororilor şi rănile săpate adânc în inimile supravieţuitorilor gulagului comunist.

Dumitru Leahu, preşedintele AFDPR Brăila, retrăieşte cu durere în suflet momentul în care, la două noaptea, a fost luat pe sus împreună cu familia şi ţinut o săptămână într-un vagon de vite, cu arma la tâmplă. Avea doar şase ani când a fost silit să muncească pe câmp, zi lumină, pentru o masă caldă.

"Nu putem şi nu trebuie să uităm ororile comunismului. Aşa ceva nu trebuie să se mai repete. A fost o pagină neagră din istoria acestui popor greu încercat", ne-a spus fostul deportat.

În ziua de Rusalii, 40.000 de oameni deportaţi de Securitate

"Părinţii mei, basarabeni din Chişinău, s-au refugiat în România, de frica Siberiei. Mama terminase Conservatorul, iar tata a început ASE-ul, la Bucureşti. În anul III, a fost nevoit să abandoneze, din pricina războiului", povesteşte Dumitru Leahu.

S-au stabilit în comuna Lovrin, judeţul Timiş. După câţiva ani, pe vremea conflictului Tito-Stalin, s-a decis deportarea a peste 40.000 de "indezirabili" dintre Beba Veche şi Gruia, pe o rază de 25 de kilometri de la graniţa cu Iugoslavia.

"Toţi cei care nu aveam origine românească pură - basarabeni, macedoneni, germani, sârbi, bulgari - dar şi intelectuali, chiaburi, moşieri şi industriaşi, am fost duşi în Bărăgan. A fost marea deportare din Banat", îşi aminteşte Leahu.

În noaptea de Rusalii, pe 18 iunie 1951 - la zece ani de la intrarea trupelor româneşti în Basarabia - trupele de Securitate au dat buzna în casele "titoiştilor". Fără avertisment, mii de copii, femei şi bătrâni au fost urcaţi în camioane, duşi la gară şi înghesuiţi în "bouvagoane" pentru vite.

"Nu ne-au lăsat să luăm decât bagaje de mână. Nimeni nu ştia unde ne vor duce, ne temeam de Siberia. Când şi când, ne dădeau câte un bidon cu apă. De mâncat, mâncam ce luasem de acasă", îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi, Dumitru, care avea doar şase ani atunci.

După o săptămână de calvar - anul acela fuseseră înregistrate temperaturi-record de peste 40 de grade Celsius la umbră - deportaţii au ajuns în Bărăgan. Pe câmp erau ţăruşi, din 50 în 50 de metri, iar pe fiecare ţăruş, câte un număr. Fiecărei familii, i-a revenit un număr. Acolo şi-au săpat bordeie, apoi şi-au ridicat case.

"Părinţii mei şi-au pierdut toată agoniseala şi au luat-o de la capăt de trei ori. În 1958, după ridicarea restricţiilor, ne-am mutat la Brăila. Mi-am desfăşurat activitatea 43 de ani la Uzina Progresul, din anul 1962, parcurgând toate treptele, de la ucenic şi până la şef Serviciu Administrativ şi consilier la direcţiune", a mai spus Dumitru Leahu, fostul bănăţean deportat în Bărăgan.

Nici nu aveau cum să se întoarcă în Banat, pentru că pământurile şi casele deportaţilor fuseseră naţionalizate.

700 de familii, într-un sat-fantomă din Bărăgan

"M-am aflat printre cei deportaţi împreună cu familia Leahu. Ne-au dus pe câmp şi am trăit în bordeie. Nu aveam voie să părăsit acel «sat» decât cu învoire specială. Ne păzeau miliţieni călări. Mulţi din părinţii noştri nu puseseră mâna pe sapă, dar am muncit cu toţii, ca să avem din ce trăi" - Traian Papazarcade, deportat.