Viaţa secretă a boemului Ştefan Luchian. Pictorul colinda cafenelele, participa la distracţiile Bucureştiului de altădată şi era sportiv de performanţă
0
Dincolo de imaginea ascetică, încărcată de suferinţa ultimilor ani, viaţa lui Ştefan Luchian, genialul „pictor al florilor“, a fost presărată de răsfăţuri, bogăţie, averi risipite, distracţii şi aventuri boeme prin cafenelele pariziene şi bucureştene.
Ştefan Luchian a fost un pictor genial de la cumpăna dintre secole, un impresionist de o valoare inestimabilă aşa cum s-au exprimat criticii de artă de-a lungul timpului. Artistul care a creat în acel ”Belle Epoque” românesc marcat de înflorire culturală şi efervescenţă naţională a devenit cunoscut ca un adevărat ”pictor al florilor”, specializat în pictarea florilor şi a peisajelor.
”Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit”, spunea despre Luchian, Tudor Vianu. Totodată pe lângă opera genială a pictorului, Luchian a rămas asociat cu imaginea suferinţei.
Aceea suferinţă care l-a ţintuit la pat până la sfârşitul vieţii sale chinuite a devenit emblema biografică a lui Luchian: un ascet chinuit de boală şi de sărăcie. În realitate pictorul, aşa cum o arată biografii, dar şi nepoata sa Laura Cocea, nu a fost nici sărac, nici ascet şi nici bolnăvicios. Înainte ca boala să coboare năpraznic asupra pictorului, Ştefan Luchian a fost unul dintre artiştii boemi ai Bucureştiului de altădată, participant la toate activităţile mondene şi distracţiile ”Micului Paris”.
Ştefan Luchian ducea o viaţă luxoasă
Pictorul Ştefan Luchian a rămas pentru posteritate cu imaginea unui artist sărac, asemeni multora din preajma epocii sale, precum Eminescu sau Creangă. În realitate însă Ştefan Luchian a făcut parte dintr-o familie foarte bogată cu rădăcini boiereşti şi care câştiga suficient pentru a oferi tânărului pictor o viaţă de huzur. Luchian s-a născut în târgul Ştefăneştilor din judeţul Botoşani la 1 februarie 1868. Era fiul maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu.
Tatăl său provenea dintr-o familie de ofiţeri de carieră, cu stare, mama lui fiind fiică de boieri la origine armeni. Din 1873, familia pictorului se mută la Bucureşti. Bogăţia familiei Luchian este vădită de studiile pe care le face tânărul Ştefan. Deşi rămâne văduvă încă din perioada în care Ştefan avea 9 ani, Elena Chiriacescu, are o avere impresionată de la părinţi şi reuşeşte să-l ţină pe fiul ei la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, unde îl are ca profesor pe Nicolae Grigorescu, iar mai apoi la Academia de Arte Frumoase de la Munchen şi în cele din urmă la cea mai prestigioasă şi costisitoare şcoală de artă din Europa, Academia Julian la Paris.
La întoarcerea în ţară în 1890, Ştefan Luchian era un pictor extrem de talentat şi bogat în acelaşi timp, beneficiind de o moştenire consistentă, atât în bani cât şi în proprietăţi. Deschide în 1896 "Expoziţia artiştilor independenţi” şi participă la ”Expoziţia Universală” de la Paris cu două lucrări.
Locuinţa de prinţ a pictorului Luchian
Mărturii despre viaţa luxoasă a lui Ştefan Luchian au rămas de la Laura Cocea, ”Lorica”, aşa cum o alinta pictorul, nepoata acestuia, care a locuit un timp cu Luchian. Aceasta arată în jurnalul său cum unchiul ei Ştefan Luchian trăia boiereşte la Bucureşti. Avea o vilă pe Kiseleff, unde era amenajat un atelier de lux.
”Nu era o casă obişnuită, cum mai văzusem pe cele în care locuisem până atunci. De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu. Aici era şi atelierul lui Ştefan", povestea Laura Cocea în jurnalul său. Era una dintre cele mai luxoase case din Bucureşti, atipică pentru un artist, majoritatea ducând o viaţă plină de privaţiuni. Casa cea mare avea un întreg etaj pentru servitori şi cuşti pentru curcani, o delicatesă servită la masa pictorului.
”Bătaia cu flori la şosea” tablou al lui Ştefan Luchian. Pictorul obişnuia să meargă la acest eveniment monden FOTO hetel.ro
Totodată Luchian îşi cinstea nepoţii cu cele mai alese delicatese de la cofetăriile Bucureştiului. ”Aşteptam pe la ora 6:00 să ne trimeată la poartă să chemăm un chelnăr de la Flora să comandăm bunătăţi ca îngheţată sau lapte bătut”, îşi amintea cu nostalgie Lorica.
Pictorul boem bătea cârciumile şi participa la bătăi cu flori
Ştefan Luchian, nu a fost un invidiv retras şi ”cuminte”. Din contră, tot Laura Cocea îl descrie ca sufletul boemei bucureştene alături de alţi artişti. Cu o avere frumuşică, pictorul bătea cârciumile, restaurantele şi cafenelele. Biografii săi, precum Petru Comărnescu, dezvăluiau în anii 50 locurile pe unde obişnuia să petreacă Luchian la sfârşit de secol XIX, prin ”Micul Paris”. În primul rând Luchian prefera cafeneaua Fialkovsky, situată lângă fosta clădirea a Teatrului Naţional. Aici îşi petrecea timpul cu Alexandru Macedonski şi cu muzicianul Alfons Castaldi. Totodată, Laura Cocea spunea că obişnuia să meargă şi la Capşa, unde discuta cu alţi artişti şi participa la petrecerile boeme din Bucureştiul de altădată.
Casa Capşa, unul dintre locurile frecventate de Ştefan Luchian FOTO wikipedia
”În fiecare zi aveau cenaclu la cafenea. Capşa era locul unde schimbau ideile”, preciza Laura Cocea. Totodată, nepoata lui, dar şi biografii îl prezintă ca un nelipsit al evenimentelor modene. Participa la fiecare bătaie cu flori la Şosea. Bătaia cu flori se organiza anual după războiul de independenţă, iar toate cucoanele Bucureştiului veneau dichisite în trăsuri şi mai apoi automobile pentru a fi bombardate cu flori de admiratori. În orice caz, Ştefan Luchian este descris ca un boem generos, căruia îi plăcea să trăiască bine, inclusiv să participe ca spectator la cursele de cai, unde se făceau şi pariuri.
Ştefan Luchian a fost sportiv de performanţă
Posteritatea îşi aduce aminte de un Ştefan Luchian paralitic măcinat de boală. Pictorul a fost înainte de a se îmbolnăvi, culmea, sportiv de performanţă. Era cunoscut drept un personaj atletic, căruia îi plăcea să participe la competiţiile de alergări, dar mai ales îi plăceau velocipedele, primele biciclete apărute în Regatul României. Mai mult decât atât, Luchian a câştigat şi prima cursă de biciclete, de la Bucureşti la Giurgiu, în 1898, dar şi pe cea de la Turtucaia din 1899. Era cunoscut ca un pasionat al sportului.
Pictorul care a cheltuit o avere şi a luptat cu boala
Pentru tânărul Ştefan Luchian, viaţa părea o fericire continuă. Era talentat, bogat, apreciat de boema bucureşteană. Nenorocirea urma să vină ca un trăznet. Aşa cum sublinia şi poetul Tudor Arghezi în ”Scrieri”, Ştefan Luchian a reuşit să prăpădească o avere considerabilă. Nu avea spirit de afacerist şi cheltuia uluitor. Îi plăcea să trăiască pe picior înalt şi nu reuşise să investească cu folos averea sa. Se preconizează că fabuloasa avere, dacă ar fi fost bine, i-ar fi ajuns lejer până la sfârşitul vieţii. La 31 de ani, pictorul era falit.
Velocipedele erau preferatele lui Ştefan Luchian FOTO wikipedia.org
Mai mult decât atât, o boală necruţătoare a pus punct distracţiilor la şosea, plimbărilor boeme şi a concursurilor cu velocipede. Pictorul a început să sufere după 1900 de scleroză multiplă, o afecţiune gravă a măduvei. De fapt, la începutul secolului au apărut primele manifestări, cu perioade de refacere. După 1909 va trăi toată viaţa ţinuit în fotoliu, sau pat. Viaţa tânărului Luchian, un răsfăţat al sorţii se năruia. Era sărac şi bolnav.
A fost îngrijit de familie până la sfârşit. A murit la 28 iunie 1916, la vârsta de 48 de ani. Deşi grav bolnav, a pictat până aproape de moarte, cu pensula legată de încheietura mâinii. Luchian a realizat adevărate capodopere ale picturii europene, în chinuri groaznice. Cele mai cunoscute opere ale sale au fost: ”Ultima cursă de toamnă”, ”Anemone”, ”Maci”, ”Casa lui Moş Gheorghe din Brebu”, ”Un zugrav”, ”Albăstrele”, ”Margine de crâng”, ”Fântâna de pe strada Clucerului”.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
