Misterul medical încă nedezlegat: oameni care nu-şi puteau potoli foamea şi mâncau inclusiv animale vii
0
Doi bărbaţi care au trăit în urmă cu mai bine de 300 de ani au intrat în istorie ca cei mai bizari mâncăi. Erau capabili să înghită orice le cădea în mână, inclusiv animale vii şi chiar cadavre. Apetitul lor excesiv, dar şi capacitatea de a mânca atât de mult a atras atenţia oamenilor de ştiinţă.
Majoritatea oamenilor iubesc să mănânce, iar unii întrec chiar măsura când vine vorba să-şi satisfacă poftele culinare şi înghit cantităţi însemnate de mâncare, mai ales cu ocazia sărbătorilor. În istorie au existat însă personaje care au transformat mâncatul într-o obsesie şi un viciu imposibil de reprimat. Doi bărbaţi care au trăit în urmă cu aproximativ 300 de ani au întrecut însă orice imaginaţie şi barieră anatomică atunci când venea vorba de a-şi potoli foamea.
Omul care mânca animale vii, un caz medical bizar
Unul dintre oamenii care au şocat prin apetitul lor a fost francezul Tarrare. Acesta a fost studiat de lumea medicală a vremii având în vedere că era capabil, pentru a-şi potoli foamea, să mănânce inclusiv animale vii, de mici dimensiuni, ba chiar a fost bănuit că a mâncat un copil nou-născut. Tarrare era considerat o ciudăţenie şi din punct de vedere anatomic, mai ales că trupul i se modifica considerabil în perioadele în care mânca sau era flămând. Povestea lui Tarrare a început în anul 1772, în apropierea oraşului Lyon, în Franţa. Nu se ştie cu exactitate când a început Tarrare să mănânce compulsiv, dar, aşa cum spun poveştile despre el, a fost dat afară din casa părintească la vârsta adolescenţei fiindcă mânca prea mult, iar familia nu mai dispunea de resurse pentru a-l hrăni. Se presupune că mânca zilnic cam un sfert de vacă. Aşa a ajuns să umble prin Franţa cu tot felul de şarlatani care-i foloseau apetitul pentru a face rost de bani. Mai precis, Tarrare organiza spectacole stradale în care mânca tot pe ce punea mâna, inclusiv un coş întreg de mere, cu o viteză uimitoare. Timp de câţiva ani a continuat să facă spectacole, inclusiv pe străzile Parisului, mâncând pietre, animale vii şi orice îi cerea audienţa, în schimbul banilor sau al mâncării.
Mânca inclusiv şerpi vii, pisici vii sau înghiţea ţipari întregi. Cel mai şocant era că, deşi îngurgita cantităţi înfiorătoare pentru orice om normal, Tarrare nu era obez, ci, din contră, avea o constituţie firavă. Avea însă o capacitate extraordinară, involuntară evident, de a-şi modifica forma trupului înainte şi după masă. Astfel după ce ce-şi potolea foamea cu o cantitate impresionantă de orice, Tarrare părea umflat ca un balon. însă după o perioadă, trupul revenea la normal, având însă un exces considerabil de piele, pe care, spun martorii, era capabil să o înfăşoare în jurul mijlocului. Avea, de asemenea, o gură uriaşă, fără buze, plină cu dinţi stricaţi. Pentru a-şi asigura o hrană constantă, Tarrare s-a înrolat în armata franceză revoluţionară care lupta, în 1792, în cadrul Războiului Primei Coaliţii. Acolo a uimit, evident, prin capacitatea sa de a mânca orice, din disperarea de a-şi potoli foamea. A fost remarcat ca o ciudăţenie medicală de către chirurgul francez Pierre Francois Percy.
”Imaginaţi-vă că cineva ar putea să devoreze toate animalele sălbatice sau domestice existente, inclusiv cele mai mizerabile şi scârboase. Abia atunci vă veţi putea face măcar o idee despre apetitul şi dorinţele lui Tarrare”, scria doctorul Percy, în lucrarea sa ”Memoire sur la polyphagie”.
După ce Tarrare a eşuat ca spion în Armata franceză, incercând să înghită mesajele şi să le treacă dincolo de graniţă, chirurgul Percy l-a transformat în obiect de studiu ştiinţific, în spitalul său particular. După ce l-a testat, a realizat că Tarrare poate să mănânce cât 25 de oameni şi că era capabil să devoreze pisici şi căţei vii, după care cădea într-o stare de astenie şi dormea până a doua zi. Mirosul pestilenţial pe care-l emana, mai ales după ce mânca, l-a dat de gol când a vrut să facă pe spionul în Armata franceză. După ce a dispărut un copil nou-născut din vecinătate, Tarrare a fost bănuit de canibalism şi alungat din sanatoriu, fără ca medicii să-i găsească un leac pentru foamea continuă şi chinuitoare.
Tarrare a dispărut până în 1798, an în care a reapărut în zona Versailles şi a cerut ajutorul, fiind grav bolnav. Acesta ar fi mărturisit că sfârşitul i se trage de la o furculiţă înghiţită cu doi ani în urmă. A murit la scurt timp, iar în urma autopsiei nu a fost găsită nicio furculiţă, însă legiştii au constatat că sistemul său digestiv era dezastruos. Avea ficatul, bila, pancreasul şi stomacul uriaşe. Intestinele erau putrede şi pluteau în puroi. Medicii au observat că esofagul era atât de dilatat încât aproape puteau să vadă direct în stomac. Oficial, Tarrare a murit de tuberculoză în stadiul final. Cazul său reprezintă, încă, o enigmă medicală.
Domery, omul pe care foamea l-a transformat în canibal
Un alt caz extrem de polifagie, greu de explicat, este şi cel al lui Charles Domery. Acesta a fost aproape contemporan cu Tarrare. S-a născut în anul 1778 în Polonia şi la 13 ani s-a înrolat în Armata prusacă, convins probabil tot de familia care nu-l mai putea hrăni. Nu a stat mult în armata Prusiei, nemulţumit de raţiile care nu-i alungau nici pe departe foamea incontrolabilă. A dezertat şi s-a înrolat în Armata franceză, unde a primit raţii duble, însă nici acestea nu-i erau suficiente, aşa că a ajuns să mănânce tot ce-i cădea în mână, inclusiv cantităţi uriaşe de iarbă. De asemenea, a mâncat toate pisicile din zonă, într-un an consumând 170 de pisici, fără blană şi oase. Îi plăcea să mănânce carne crudă, în special ficat de vită.
Făcea tot felul de servicii colegilor din armată numai pentru a primi mai multă mâncare. Spre deosebire de Tarrare, Domery nu avea un aspect sau un miros neplăcut. Era un tânăr înalt, cu o constituţie medie, plăcut şi curat. Asta nu-l împiedica însă să facă orice pentru a mânca. La un moment dat, a fost repartizat pe o navă de război franceză. După o luptă scurtă cu navele inamice, unul dintre marinari a fost lovit de o ghiulea în picior. Evident, piciorul i-a fost efectiv retezat şi aruncat pe punte. Domery, era flămând ca de obicei, aşa că nu a ezitat şi s-a aruncat asupra piciorului amputat începând să-l mănânce. Unul dintre soldaţi a luat însă piciorul şi l-a aruncat peste bord. Nava pe care servea Domery a fost capturată de britanici, iar tânărul soldat a ajuns prizonier în oraşul Liverpool.
A intrat imediat în atenţia medicilor după ce a început să mănânce toţi şobolanii care se perindau prin celulă, evident vii, dar şi câte o pisică ce se aventura în căutarea rozătoarelor. A ajuns să mănânce până şi lumânările din celulă. I s-au dat raţii duble la început iar apoi câte zece raţii, dar era tot flămând, a;a că se îndestula cu şobolani. Chirurugul închisorii, Thomas Cochrane, a început să facă o serie de studii pe Domery împreună cu un alt medic, Johnston. L-au trezit pe Domery la patru dimineaţa şi au început să-i dea să mănânce câteva kilograme de carne de vită, câteva duzini de lumânări, la fel la prânz şi la cină, totul „spălat” cu câteva kilograme de bere. Domery nu a vomitat. „De când a ajuns în prizonierat a mâncat o pisică moartă şi cam 20 de şobolani. Ceea ce-i place cel mai mult este carnea crudă de vită sau oaie. Chiar dacă primeşte echivalentul a zece porţii, se plânge că nu are suficientă hrană.(...) Devorează un ficat de viţel, crud, întreg, peste un kilogram de lumânări, fără să se atingă de pâine sau legume”, preciza Thomas Cochrane pentru „The London Medical and Physical Journal”. După ieşirea din puşcărie, Domery nu a mai fost văzut şi nu se mai ştie ce s-a întâmplat cu el.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Mâncărurile preferate ale preşedinţilor SUA: plăceri, pasiuni, obsesii aproape fatale
Se încarcă comentariile...
